De ce acest blog?

In primul rand, acest blog are scop terapeutic. Atat pentru mine cat si pentru cei care il vor citi. Cand am aflat ca sufar de anxietate am cautat informatii pe internet, in carti de specialitate si multe alte surse. Insa toate aceste informatii erau fie prea vagi, fie doar descriau starile fara a oferi si solutii, fie erau scrise in limbaj medical, ceea ce le facea doar informatii de cultura generala si cu mai putina aplicabilitate.

Dupa ce m-am luptat luni in sir cu acest cosmar numit anxietate, dupa ce viata intreaga mi-a fost data peste cap, pot aspune acum ca am reusit sa controlez starile.

Acest blog are un dublu rol: in primul rand acela de a-i ajuta si pe altii care n-au avut norocul meu iar in al doilea rand va fi incercarea mea de a ma observa pe mine insumi, de a relata cu obiectivitate despre trairile mele subiective.

Daca prin intamplare treceti pe acest blog si daca sunteti interesati de acest subiect, daca sunteti afectati de anxietate si depresie, atunci astept sugestii din partea voastra si intrebari la care voi raspunde cu celeritate si cu maxima sinceritate.

Marturisesc ca ideea deschiderii acestui blog si chiar invitatia de a scrie o carte intitulata “jurnal de anxios” apartine unui renumit profesor universitar, o autoritate in domeniul psihoterapiei si a a carui ajutor am beneficiat pentru a reusi sa depasesc etapele care mi-au marcat viata aproape un an.

Asadar, va astept cu sugestii de posturi, cu intrebari si comentarii.

Inchei spunand un lucru simplu, o vorba populara romaneasca dar care, pentru cei care au trecut prin depresii si anxietate, are o cu totul alta explicatie: “de ce te temi, de aia nu scapi”.

  1. pseudoctorul
    March 31, 2012 at 21:24

    Mă identific perfect cu tine. De abia am pornit şi eu un blog cu aceeaşi motivaţie ca şi tine: să ajut pe alţii şi pe mine, pentru că scrisul îţi şi limpezeşte gândurile, trece toate gândurile în concret. Sper să ajung să îţi citesc cât mai multe posturi. Din fericire şi eu am scăpat de anxietate, am ajuns prin antrenament să îmi controlez stările, o să încerc să scriu cât mai mult despre asta… mă găseşti pe http://psihicul.wordpress.com/

  2. omnia
    April 25, 2012 at 10:21

    din pacate si eu ma inscriu in randul vostru…de vreo 4 ani lupt zilnic cu acest aspect..a fost mult mai rau,acum fac psihoterapie insa imi ramane acea urma de indoiala ca voi ramane vesnic asa,lucru care ma inspaimanta si ma intristeaza profund.este bine cand mai gasesc informatii pe internet,mai ales oameni cu suflete ca al meu…caci pana la urma sufletul si mai putin mintea sufera in situatii de genul…chiar daca este clasificata ca o afectiune psihica sau psihologica,anxietatea si depresia eu cred ca vin din suflet. Eu le multumesc celor care intetioneaza sa-i ajute si pe ceilalti.

  3. Venus
    April 25, 2012 at 16:06

    Salut

    Imi pare tare bine sa te cunosc. Nu am ajuns intamplator pe blogul tau. Ma bătea gandul sa-mi fac blog pe care sa-l intutulez «Jurnalul unei anxioase». Şi ieri, 24 aprilie, dau cautare pe google sa vad daca mai are cineva un blog denumit astfel. Normal ca exista! Nu ma gandeam sa reinventez roata, dar…Se adevereste o vorba: cand ai o idee, pune o in practica imediat, altfel cineva ti o va lua inante🙂. Asadar, am citit cateva postari si, desi pare incredibil, am trecut prin aproape toate starile prin care ai trecut si tu. Si eu am putin peste 30 de ani, cu diferenta ca sunt o corporatista pur sange. Am obosit sa imi fie frica. Am zile cand diabolica asta de frica nu isi arat coltii si imi dau seama cat de bine este sa te simti NORMAL. Ma bucur ca ai reusit sa scapi de anxietate. Facand o gluma: stii ca se spune ca anxietatea e semn de inteligenta :)?. Mult succes.

    • April 25, 2012 at 17:03

      Buna Venus,

      Daca citesti postul Clubul exclusivist al anxiosilor vei vedea ca am spus si eu ca anxietatea e o caracteristica a persoanelor inteligente. Asa ca bine ai venit in club!

  4. August 7, 2012 at 15:49

    Salut. Nu am găsit o adresă de contact așa că îți las un comentariu. Îmi place mult blogul tău și apreciez curajul de a-ți spune povestea. Eu lucrez în acest moment la un proiect jurnalistic mai mare despre anxietate (e explicat puțin pe dardaca.tumblr.com) și mi-ar face mare plăcere să stăm de vorbă. Ai adresa mea în detaliile comentariului.

    Mulțumesc,

    Cristi

  5. Gaby
    December 25, 2012 at 16:17

    Salut,si la mine de 2 luni viata mi sa schimbat complet dintr-o seara cand am ajuns la spital cu tahicardie (120bpm) am crezut ca nu mai ajung acasa am facut tot felul de investigatii plamani inima glande rmn ecografii….nimik…fizic eram ok….dar dupa cateva zile mi sa pus diagnosticul de Anxietate generalizata.

  6. Stu
    January 10, 2013 at 21:49

    Salut. Eu sufar de anxietate de cand ma stiu (peste 20 de ani). Mi-a marcat copilaria si adolescenta; e o parte din mine si vreau sa scap dar e greu; nu stiu cum sa traiesc altfel decat cu boala asta; problema n-ar fi starile fizice(senzatie de sufocare, de greutate in jurul inimii, slabiciune, tremor, palpitatii) pe care mi le da cat faptul ca m-am izolat foarte mult social, am intrat in depresie si mi s-au deteriorat functiile cognitive, chiar doctorii mi-au confirmat uitandu-se pe RMN. Memoria, atentia si viteza de reactie mi-au fost afectate semnificativ; am si dificultati de auz (mai degraba de intelegere a cuvintelor). Nici job nu mai am si mi-e dificil sa ma reangajez. Sper sa rezolv problemele urgente cat mai curand si apoi o sa incep sa lupt asa cum trebuia s-o fac de mult, mult timp. Doar un pic de noroc imi trebuie ca sa-mi pun viata cat de cat in ordine si sa nu o iau din loc. Acum stiu exact ce trebuie sa fac si nu o sa mai dau inapoi pentru ca am ajuns intr-o situatie limita care, in mod paradoxal, imi da curaj sa iau masuri drastice. Imi dau seama ca trebuie sa muncesc zilnic ca sa fac progrese cat de mici si o sa incerc din rasputeri sa-mi schimb viata cu 180 de grade. Voi reveni cu detalii….Multa sanatate la toata lumea!

  7. alexia
    August 18, 2013 at 18:20

    Imi regasesc cuvintele randurile tale.am 34 ani si ma lupt cu tot ce ai scris aici.acum cum te simti?ce medicamente te-au ajutat?Multumesc ca existi

  8. Th3Bigg3r
    October 16, 2013 at 16:13

    OMG…Stu……de 20 ani suferi de anxietate? ….lol…… si eu care ma gandeam ca sunt veteran cu cei 6 ani de anxietate la activ :))

  9. TriTzu
    December 2, 2013 at 10:06

    Buna ziua,

    As dori sa cer si eu parerea unui specialist daca exista pe acest forum…
    Am simptomele descrise mai jos si nu stiu ce sa fac sa scap de ele :

    Tensiune musculara sau stare de încordare (nu ma pot relaxa niciodata)- senzatia de “a sta ca pe ghimpi”
    Simt ca podeaua nu ma poate tine si ca voi cadea in gol
    Lipsa acuta de concentrare ….la un pas de pierderea constiintei
    Oboseala cronica, stare de slabiciune
    Somn excesiv sau somn neodihnitor
    Agitatie
    Tremuraturi
    Pofta mare de mancare
    Autocritica si teama de penibil
    Comportament compulsiv
    Stare generala de nelinste si emotii
    Stare ca si cum as fi gata sa lesin
    Frica de moarte
    Uit foarte repede
    Sunt hipervigilent, adesea nemaiputând sa ma bucur de viata, fiind mereu atent la potentialele pericole.
    asteptarea celui mai tragic deznodamant, in mod irational; inexplicabile.
    Ma enervez foarte repede

    Desi nu este neaprat o regula simptomele apar cand:
    Cand plec de acasa la o distanta mai mare de 100 km incepe sa mi se faca rau si imi vine sa ma intorc.
    Simptomele apar instant cum urc la inaltime – etaj 2 in sus

    De aceste simptome sufar din 2006 zilnic ….. am fost la doctori …imi spun ca sunt perfect sanatos. Atacuri de panica inteleg ca nu sunt deoarece am inteles ca ele nu tin mai mult de 15-20 de minute…

    Ma poate ajuta cineva cu vreo solutie de rezolvare?
    Multumesc!

  10. Sab
    January 10, 2014 at 16:12

    TritZu te a mai ajutat cineva in legatura cu cazul tau ?Sunt interesat deoarece prezint aceleasi stari si sunt curios..

    • Paul
      January 10, 2014 at 21:11

      90% din ce ai descris sunt prezente si la mine, este vorba despre anxietate, consulta un psihiatru urgent,. de vreo 7 ani ma chinui zilnic cu starile astea:(

      • TriTzu
        January 11, 2014 at 11:47

        Salut Paul,
        Eu nu merg pe acelasi principiu ca si tine. Nu cred in basme si in psihiatri (pentru ca am si probat cativa). Asa zisa anxietate este sigur o boala fizica si nu psihica, sigur pleaca de la creier sau de la sist. nervos. Am fost la cativa psihiatri care din pacare nu prea stiu nici ei ce sa spuna de anxietate ….stiu doar sa te trimita la farmacie sa te drogheze cu pastile care oricum nu sunt bune pe termen lung (am luat cipralex, xanax…mai multe – perioade scurte de cateva luni dar tot nu m-am vindecat) deci dpmdv psihiatrul nu-ti rezolva nici pe departe problema (parerea mea).
        100 % problemele sunt de la creier sau de la sist nervos in cazul anxietatii deci fizic si nu psihic. Atacurile de panica care vin, tin 10 min si pleaca intradevar pot spune ca poate fi o cauza psihica – de moment dar anxietatea cu stari de rau care tin cu lunile / anii sigur nu este vorba de stare psihica ci fizica. O stare psihica proasta nu te poate tine cu anii si daca spui ca ai aceste stari de 7 ani si vezi ca psihiatrii nu ti-au rezolvat problema de ce mai faci acest lucru in continuare?…ma intreb….Deci ca o concluzie parerea mea despre psihiatri este = cu bani aruncati pe geam ba mai mult poti sa dai in altele daca primesti un tratament gresit.
        Mai vorbim,
        Multa sanatate!

    • TriTzu
      January 11, 2014 at 11:23

      Salut Sab,
      Sunt in asteptare . Am fost la un neurochirurg foarte bun (in Bucuresti) care mi-a dat sa fac un set de analize printre care RMN, consult psihiatric etc…. iar luna asta ma duc la dansul cu rezultatele si astept sa vad ce solutii imi da. Oricum sunt optimist ca va fi bine.
      Ce mi-a spus foarte interesant de la prima vedere (prima intalnire) este ca prezint simptomele sindromului BurnOut si a spus ca rezolvam problema. M-am uitat dupa aceea pe internet de acest sindrom si intradevar se apropie de ce sufar eu….deci imediat cum am tot setul de analize facute astept sa vad ce imi spune.
      Multa sanatate!
      PS: Da-mi un mesaj peste 1 luna si iti spun ce si cum… daca exista vreo solutie de rezolvare.

      • Paul
        January 11, 2014 at 17:42

        pff. mi-as face si un rmn dar numai cand ma gandesc ca trebuie sa stau acolo in tub ma si apuca raul:((, sa imi zici daca te-a ajutat cu ceva sa ma duc si eu😦 poate o gassesc si eu o cale de vindecare

  11. TriTzu
    January 11, 2014 at 20:21

    mda RMN-ul e putin ciudat daca stai rau cu claustrofobia. Este prima data cand am facut si eu un RMN dar am aplicat “strategia” inchid ochii si ma gandesc la ceva frumos si a mers🙂
    Stii cum este….mai bine te sacrifici 20 de minute (cat tine RMN-ul) si afli daca esti ok decat sa suferi ani intregi.
    Daca se gaseste vreo solutie de vindecare cu mare drag va ajut.

    Toate cele bune!

    • Mihaela
      August 12, 2015 at 09:46

      Buna! N-am mai intrat de ceva vreme pe acest blog, si dupa cum vad nici voi. Exact prin ce treci tu, am trecut si eu…a inceput anul trecut prin toamna, poti vedea povestea mai jos, ca am postat in martie, e ultima postare aici. Nu e fizic…am crezut la fel si eu, am fost la orl, neuro, cardio…am facut reiki, psihoterapie. Nu te va ajuta nimic daca vei continua sa te gandesti la starea ta si te vei concentra pe ea. Mie ultima oara mi s-au recomandat niste pastile pe baza de sunatoare, Remotiv. Nu creeaza dependenta, se dau fara reteta, si te ajuta sa te relaxezi dar daca in acele momente de relaxare nu incepi sa-ti impui sa elimini gandurile “ca ai ceva”…nu-ti va trece niciodata. Eu am scapat de prin primavara, si de atunci nu ma mai gandesc ca am avut ceva. Daca iti vine sa crezi, acum cand scriu si imi aduc aminte, ma iau acele stari, plutire, tremur…deci e psihic clar. Trebuie sa stii sa iesi din ele, sa nu te panichezi, sa te gandesti mereu ca nu e nimic, nu ai patit niciodata nimic, si va trece. Mult succes! Va trece…doar las-o sa treaca.

  12. April 2, 2014 at 18:46

    http://capcanelemintii.forumgratuit.ro am incercat sa creez aici un loc privat unde ar trebui sa vorbim in voie despre aceasta problema. Intamplator am dat azi de acest blog si zambesc pentru ca intalnesc (virtual) o alta persoana care are aceasi motivatie pentru a scrie un blog.

    Pentru cine doreste, pe mine ma gasiti aici http://capcanelemintii.wordpress.com/

  13. andrei
    May 8, 2014 at 16:41

    Salut Costin, as vrea sa discutam pe o adresa de yahoo. O poti posta?

  14. andrei
    May 8, 2014 at 16:53

    ma refer la Costin “administratorul”, cel care scrie articolele. Sunt in aceeasi situatie de 1 an si vreau sa discutam pe yahoo, privat.

  15. andrei
    May 9, 2014 at 13:08

    ai o invitatie pe yahoo

  16. andrei
    May 9, 2014 at 13:10

    adica o cerere,da pe accept

  17. andrei
    May 9, 2014 at 13:12

    si referitor la blog, trebuiau ca informatiile sa fie mai structurate, mai precise si mai scurte. E scris cat pentru o carte:), fara parere de rau… Iti ia mult timp sa citesti tot chiar daca esti profesor de romana.🙂

  18. andrei
    May 9, 2014 at 13:17

    Totul tine de increderea in sine, dar fiecare o poate obtine intr-un mod diferit, practicand diverse activitati. Uite ca eu nu sunt prieten cu sportul(sunt oricum slab,deci un motiv in plus sa nu-l practic), al doilea motiv: prieteni ZERO. De ce? Stiti cu totii. De cate ori v-au sustinut la greu asa-zisii dvs. prieteni? Astept sa vorbim mai multe pe yahoo dle. “Jurnalist dedicat Anxiosilor”. De ce nu. . . .? Si eu sunt astfel si cer ajutor.

  19. Oana
    May 12, 2014 at 18:44

    Buna, m-ar ajuta foarte mult cateva informatii din partea ta.Sufar de depresie din totdeauna insa abia acum 3 ani am inceput sa fac tratament cu antidepresive.Am inceput cu Cymbalta si Medazepam, ulterior Medazepamul a fost inlocuit cu Xanax.Am ramas doar cu Cymbalta insa nu le pot lasa, sunt la a doua tentativa de a renunta la ele si deja ma simt groznic, atacuri de panica cu frecventa zilnica, depresia s-a instalat bine mersi, parca mai rea decat era la inceput.Acum sunt in concediu, nu mai pot sa merg nici la serviciu.Ce sa fac?Sa continui cu antidepresivele?Nu prea ma incanta, eu nu am copii si imi doresc in viitorul apropiat, am deja 34 de ani, peste cateva lui.Exista scheme de tratament prin care imi pot reveni din dependenta asta de antidepresive?Unde sa merg si cui as putea sa ma adresez?Multumesc

    • May 12, 2014 at 18:57

      Oana, cea mai simpla metoda e sa mergi la un psiholog bun!

  20. Oana
    May 12, 2014 at 20:03

    La asta m-am gandit si eu, dar la care? Imi puteti recomanda pe cineva?Dvs sau oricare dintre cititorii dvs?Ma gandesc cel mai probabil sa merg maine la Psihiatrie la Baltazar, habar nu am ce sa fac, sunt praf

    • May 12, 2014 at 20:05

      Ii rog pe cei din Bucuresti care stiu un psiholog bun sa-i recomande Oanei pe cineva!

  21. Oana
    May 12, 2014 at 20:10

    Va multumesc pt ajutorul dvs si sunt fericita ca am descoperit acest blog.Stau de cateva ore in fara calculatorului, citesc postarile dvs cat si comentariile cititorilor dvs.Cred ca nu ar fi o idee rea sa initiati un proiect mai mare pe viitor in care sa implicati si cativa medici.Am cautat ajutor si pe siteuri de medicina dar din pacate nici un medic nu s-a ostenit sa imi raspunda la nici o intrebare.Toti isi fac reclama si te invita la cabinet.Cool

    • May 12, 2014 at 20:21

      🙂 sper sa-ti pot fi de folos. Cunosc sentimentul de care povestesti…:) capul sus! Va fi bine!

  22. Jack
    May 14, 2014 at 11:41

    Nu am gasit date de contact pe site, te rog ajuta-ma cu numele terapistului la care ai umblat, prim email la edybig@yahoo.com

    • May 14, 2014 at 11:42

      Din ce localitate esti, jack?:)

      • Jack
        May 14, 2014 at 12:31

        Din Bucuresti. Thx

  23. June 9, 2014 at 04:25

    Scrisu e terapeutic. Te felicit pt idee si prin asta ii ajuti si pe altii, care n-au curajul condeiului. Si eu la randu meu, bantuita de singuratate intr-o tara straina, anxietatea si doru de casa/prieteni erau camarazii cu care-mi petreceam ziua.., simteam ca pana si meseria mea de psiholog ma depaseste si nu are leac sa revin la mine, cea vesela si plina de viata..am inceput sa scriu. Asa a aparut Jurnal din America. Iti doresc succesc in noua terapie, scrisu🙂

  24. December 13, 2014 at 00:19

    Felicitari pentru blog,singurul de alfel pe care il stiu scris pe tema depresiei in limba romana,defapt tristetea trecatoare e peste tot in blogosfera,insa subiectul depresiei e inca tabu sau cel putin atins doar la suprafata.

  25. March 4, 2015 at 10:50

    Buna,

    Cam aceeasi problema e si la mine. La mine a inceput prin octombrie anul trecut. initial cu niste senzatii de ameteala…care m-au speriat foarte tare. Am incercat sa ma linistesc si am asteptat sa-mi treaca, pentru ca mi-am dat seama de la bun inceput ca sunt pe fond psihic. Mai trecusem cu ceva ani in urma prin stari asemanatoare dar in momentul in care am vorbit cu o prietena despre ele si mi-a zis ca-s doar pe fond psihic, m-am linistit si mai mult de 2 saptamani nu au tinut.
    De data aceasta insa…nu mai treceau. Am inceput sa-mi fac din ce in ce mai multe griji…scenarii…ca ar fi ceva fizic.
    Precizez ca aceste stari au inceput dupa ce mi-am facut un banal set de analize la sange. M-am dus cu teroare sa fac acele analize, intrucat dintotdeauna am suferit de ipohondrie si imi imaginam ca imi vor fi depistate tot felul de boli…eu simtitndu-ma totusi foarte bine. Analizele au iesit ok. Tot in aceeasi perioada sora mea si inca un coleg se plangeau de ameteli…
    Incepusem sa-mi urmaresc toate starile…de la ameteli au inceput niste stari foarte ciudate de derealizarea…simteam ca innebunesc. Am vorbit doar cu iubitul meu care incerca mereu sa ma linisteasca. Aveam niste stari, in special la munca…in care simteam ca voi pica de pe scaun in secunda urmatoare…si trebuia neaparat sa ma ridic si sa ies afara sa-mi mai revin cat de cat. O sumedenie de ganduri…ca nu voi face fata la munca, in viata de zi cu zi, ca innebunesc, ca-s bolnava. Cu cat ma gandeam mai mult…cu atat ma simteam mai rau.
    Iubitul meu a hotarat sa merg la psiholog, si am nimerit la un minunat psihoterapeut…dar care din pacate desi s-a chinuit 2-3 luni de zile cu mine, mi-a zis in final ca sunt exact ca un copil razgaiat si incapatanat si daca nu vreau sa trec peste asta, nu voi trece. Trebuie sa precizez ca era vorba despre un terapeut…care a incercat sa ma trateze prin reiki, bionergei, credinta. Plecam de la ea mereu cu o stare buna, insa a doua zi o luam de la capat. Prea multa psihoterapie nu am facut, ci mai mult vindecare prin energii (trebuie sa recunosc ca desi nu am mers pentru afectiuni fizice, am remarcat pe parcursul terapiilor ca unele afectiuni fizice – un sindrom de colon iritabil – disparuse). Dar, in concluzie…anxietatea a ramas.
    Aceleasi ganduri ca sufar de tot felul de boli mintale sau fizice…insa eram totusi convinsa in acelasi timp ca e doar in capul meu. Aceasta convingere a venit intr-o seara…cand in starea mea de buimaceala…am incercat sa analizez situatia si mi-am spus in gand: “au fost niste banale ameteli”…nu exagerez dar in secunda urmatoare capul meu era limpede, eram plina de enrgie si de viata. Am zis: GATA! AM SCAPAT! S-A PRODUS DECLICK-UL! Nici vorba…m-a tinut 3 zile maxim😀.
    Ce ma supara cel mai tare este incapacitatea de relaxare…de a fi prezenta in PREZENT. Daca ies cu prietenii, sau sunt la o sedinta, conferinta…am senzatia ca se petrece totul pe langa mine. Parca sunt undeva deasupra…o stare de nerabdare, de frica, de neliniste, o presiune foarte mare in cap, o senzatie de tremur…
    Am analizat, am citit to felul de bloguri, de articole si studii de psihiatrie…si am ajuns la o concluzie clara. Singura solutie este sa nu te mai gandesti la problema. Insa asta sa nu fie o problema. E complicat, si pare imposibil. Uneori chiar cred ca este imposibil. La mine a functionat, uneori pe perioade mai lungi. Insa apare o mare problema…frica de frica. Adica in momentele in care sunt bine, imi dau seama ca sunt bine si ma apuca panica ca poate ma voi gandi la ceva rau si starile vor reveni. Si ghici ce?! REVIN! Deci starea asta trebuie sa fie una naturala…sa inlaturam gandul si sa nu ne mai intoarcem la el, insa intr-un mod natural. Este al naibii de greu, insa va zic pe pielea mea ca merge. Insa trebuie practica, motivatie, ambitie.
    Eu acum sunt tot in starea de buimaceala…nu ma pot mobiliza insa vad ca reusesc sa scriu aici, ceea ce e foarte bine, pentru ca am crezut ca nu voi reusi sa scriu vreodata despre asta. Recunosc ca pe masura ce scriu parca ceata din capul meu e din ce in ce mai mare…insa voi merge pana la capt.
    Analizandu-ma atat de mult, tind sa cred ca desi totul e psihic…in situatia mea, e posibil sa fie si un dezechilibru chimic la nivelul creierului, intrucat desi incerc sa ma gandesc la altceva, foarte rar reusesc. Merg acum la un alt terapeut care insa foloseste tot aceleasi tehnici de deblocare energetica. Mi-a zis ca e de lucru…insa ma tem ca nu voi gasi rezolvare aici.
    Am hotarat in final sa merg la o cunostinta foarte bune, medic neurolog, in speranta ca a vazut numeroase cazuri si-mi va explica in primul rand logic de unde vin senzatiile fizice. Cred ca la mine va functiona daca voi intelege exact, in mod rational cum se manifesta aceasta afectiune. Pana acuma simt ca m-am invartit in cerc. Cunosc solutia, insa nu o pot aplica. Desi nu am vrut sa ma ating de pastile, ma gandesc ca acestea m-ar putea ajuta sa imi fac ordine in ganduri. Insa, nu sa merg la orice medic…ci unul caruai sa-i pese de mine ca om…nu doar ca studiu de caz.
    Sper sa gasesc solutia…adica sunt sigura ca o voi gasi!
    Sincer, ma simt ca intr-un puzzle pe care tot incerc sa-l rezolv…simt ca doar cateva piese nu-si gasesc locul, si parca motivatia si ambitia sunt din ce in ce mai mari sa-l rezolv!
    Ne vom auzi curand cu vesti bune!
    Va poate ajuta acest modul: http://www.cci.health.wa.gov.au/resources/infopax.cfm?Info_ID=46. Daca sunteti cunoscatori de limba engleza incercati sa parcurgeti cele 11 module. E o psihoterapie gratuita, realizata de un Centru de psihoterapie din Australia.

  26. bstrong
    October 7, 2015 at 19:48

    woow ! Suntem din ce in ce mai multi, din pacate. Eu am fost candva intr-o stare jalnica, gura uscata, probleme de respiratie, senzatie de pericol, incapacitate de a face sport ( mi se accelera pulsul exagerat ) , blocare ( carcel ) a muschilor intercostali , nu puteam sa dorm, etc. Am facut zeci de analize si ma contraziceam cu medicii ce-mi spuneau ca n-am nimic….. si am ajuns la psihiatru ….. si la farmacie sa cumpar pastile …. si in prima noapte , inainte s-o inghit pe prima, m-am decis. Mi-am spus ca nu am nimic de pierdut si mi-am imaginat ca in mine e un mic monstrulet care vrea sa-mi faca rau caruia i-am declarat razboi. Am pus toate pastilele in vasul de toaleta si am tras apa. Nu m-am vindecat miraculos dar pas cu pas am reusit sa minimizez simptomele. Ascultati-ma bine, nu va fie teama de nimic. Moartea e un fenomen natural prin care trecem toti la un momentdat, depinde doar de voi sa treceti peste depresii. Ganditi pozitiv si ignoratii simptomele, vor vedea ca nu le bagati in seama si vor pleca :)) Sanatate!

    • October 7, 2015 at 19:51

      Bun comentariu, stimabile!:) Nu ma pot abtine totusi: ce bine ar fi sa putem accepta asa usor acest “fenomen natural”…;)

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: