“Jurnalul unui anxios” in revista Dilema Veche

Micul nostru blog a devenit o mica vedeta. In vara care a trecut am primit foarte multe aprecieri. Multumesc lui Cristian Lupsa (“Decat o Revista” – parerea mea: “mai mult decat o revista”) care a avut cuvinte de lauda la adresa posturilor de pe acest blog.

Si tot multumita lui Cristian Lupsa care lucreaza la un proiect jurnalistic despre anxietate, astazi am aparut in revista Dilema Veche.

Redau mai jos textul care va aparea astazi in revista (evident, va recomand printul):

D.

Viaţa lui D. s-a schimbat acum doi ani, când a început să aibă atacuri de panică, pe care iniţial le credea probleme la inimă. După câteva luni a început să meargă la terapie, învăţând să-şi accepte şi să-şi gestioneze anxietatea. Încă nu doreşte să-şi dezvăluie identitatea, dar lucrează la o carte despre experienţa lui. Episoadele de aici sunt adaptate după blogul lui, jurnaldeanxios.wordpress.com.

Despre mine ar spune cam toti cei care ma privesc din afara ca sunt un individ de succes: familie reusita, situatie financiara stabila (desi cu loc de mai bine). Pe scurt, cel despre care se spune ca a reusit mai multe decat colegii lui de liceu sau facultate. Dar, cum probleme nu iarta si nu ocolesc pe nimeni, voi relata pe scurt experienta care pe mine m-a facut sa-mi reconsider atitudinea fata de viata.

Cadru general: Perioada stresanta, probleme presante la firma, clienti din ce in ce mai putini si datorii parca tot mai mari. Totul dublat de o lipsa de chef de viata si de chef de munca. Dorinta nebuna de a-ti lua lumea in cap, de a-ti inchide telefoanele si de a pleca macar pentru cateva saptamani undeva departe la munte.

Situatia de fapt: O durere in piept, lipsa de aer si parca amorteli in maini. Primul gand care-ti vine este: „E infarct! Oare chiar am incheiat socotelile cu lumea?”

Dai repede un Google sa cauti informatii despre durerea in piept si lipsa de aer. Găseşti informatii care mai de care mai alarmiste si mai ambigue. Din toate reiese clar că treaba e nasoala, trebuie sa ajungi urgent la spital. O frica de nedescris pune stapanire pe intreaga ta fiinta. Sentimentul mortii iminente te face sa-ti amplifici starea de rau.

Ai impresia ca nu mai poti respira. Te decizi sa pleci la spital: oare ar fi mai intelept sa iau un taxi sau pot sa merg la volan? Dar daca, Doamne fereste, mori in taxi? In cele din urma te urci la volan, cu geamul larg deschis ca sa ai mai mult aer, pornesti in goana catre Urgente. Prin cap iti trec cele mai negre ganduri. Esti aproape convins ca ceva rau ti se va intampla si tot ce iti doresti este sa ajungi la spital inainte de a deveni inconstient. Macar, odata ajuns acolo, medicii te vor putea resuscita in caz ca se intampla ceva. Nici macar nu mai auzi muzica din masina. Ai impresia ca toate semafoarele au fost special montate pentru a fi o piedica in calea ta.

Ajungi in cele din urma la Urgente si cu o ultima suflare ii spui individei de la triaj problema ta. Se uita plictisita la tine si te intreaba stupid: „Va stiti cardiac?”

„Nu ma stiu cardiac, dar, va spun sigur ca e ceva grav, am toate simptomele necesare. Si credeti-ma, nu sunt neica nimeni, am studii, am functie, etc…”.

„Cel mai probabil e o lipsa de calciu… Asteptati va rog, veti fi strigat”, ti se spune si privesti cu stupoare cum fisa ta e aruncata intr-un teanc de alte vreo 7-8 fise de pacienti care asteptau. Cum sa astepti cand tu nu esti sigur ca vei mai putea respira in urmatoarea secunda…

Iei o fata de persoana serioasa si cu probleme cel putin la fel de grave si incepi sa te uiti in jur. Majoritatea celor de acolo care asteptau sa fie consultati sunt oameni in varsta. Nu e drept, sa ai probleme atat de grave la doar 33 de ani. Totusi, ai fost sportiv, pe vremuri analizele erau aproape de perfectiune. E drept, alimentatia din ultimii ani si-a spus cuvantul, burta a inceput sa creasca, de fumat iti tot spui ca te lasi si nu reusesti.

In sfarsit, dupa aproximativ 15-20 de minute esti strigat. Evident, totul a parut o eternitate. Parca intre timp te-a mai lasat putin durerea in piept, dar tot simti o presiune toracica, iar de respirat o faci cu greu. Ii explici medicului situatia, urmeaza o electrocardiograma, plus o tensiune. Tensiunea cam mare e pusa pe seama faptului ca esti agitat, dar tu stii sigur ca e mare pentru ca ti s-a intamplat ceva grav. Culmea, nici electrocardiograma nu a iesit rea, ci perfect normala, spun medicii. „Nu aveti nimic la inima”.

Iti prescrie o reteta cu calciu si magneziu dupa care te invita pe un pat unde o asistenta vine sa-ti serveasca un cocktail intravenos energizant. Dupa doua-trei ore, esti aproape ca nou. Durerea in piept aproape a trecut, de respirat respiri mai bine, singura care n-a trecut e teama aceea care iti prevesteste un pericol iminent.

“Pfiu!, am fost la un pas de moarte”, gandesti in timp ce urci in masina si te opresti in prima farmacie pentru a-ti cumpara reteta. Eventual mai adaugi pe lista si alte medicamente despre care ai auzit ca ar face bine la inima. Sa le ai in preajma, pentru orice eventualitate.

***

Atacurile de panică au continuat, iar D. a decis să-şi facă toate analizele posibile la inimă, şi în spitale de stat, şi în clinici private. N-a găsit nimic şi după un timp a început să se gândească că poate problemele lui nu erau de ordin fizic.

 

Tot ce imi doream era un moment de liniste, un moment in care sa pot respira normal si sa pot iesi la o plimbare fara sa simt ca voi lesina. Evident, in toata aceasta perioada, Google era aliatul meu de nadejde. Îmi dadea toate diagnosticurile posibile si cheia problemelor mele. Am aflat ca sunt o multime de persoane in situatia mea si ca e posibil sa fiu depresiv, sa fiu anxios, sa sufar de o anumita destructurare psihologica.

Cred ca cel mai greu mi-a fost sa ma obisnuiesc cu ideea ca o cauza a starilor mele ar fi, de fapt, probleme de natura psihica. Nu ca n-as fi acceptat terapia, pentru ca ma consider o persoana deschisa la minte, dar in adancul fiintei mele trona ideea ca, de fapt, am probleme de sanatate nedescoperite inca.

Munca mea de zi cu zi se dusese de rapa, clientii mei erau abandonati, iar firma o lasasem in voia sortii. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca-mi doresc atat de mult sa traiesc.

Au urmat alte cateva episoade de ajuns la Urgente si de fiecare data aveam impresia certa ca sunt in pragul unui infarct sau ca deja am suferit unul. Acum imi dau seama ca atacul de panica nu e un atac de cord si imi permit sa rad pe seama celor traite.

A urmat apoi episodul antidepresivelor si al pastilelor care sa ma ajute sa dorm. Evident, ceaiurile si tratamentele naturiste care mi-au fost prescrise mi-au ajutat exact cat o frectie la un picior de lemn. Dupa a nu stiu cata vizita la Unitatea de Primire Urgente, o doctorita, prietena de familie, mi-a prescris o reteta de Xanax. Iarasi un search rapid pe Google si aflu ca e cheia tuturor problemelor de aceasta natura si citesc pe forumuri povestea atator persoane care au reusit cu Xanax sa depaseasca aceste episoade. Partea nasoala e ca, spuneau colegii de suferinta de pe forumuri, Xanaxul provoaca dependenta. Ce mai conta inca o dependenta in plus, important era sa-mi rezolv problema.

Dezamagire insa – la mine Xanaxul nu a functionat. Ameliora putin din starile de neliniste permanenta, din starea de frica incontrolabila, insa chestiunea respiratiei ingreunate n-a reusit sa o trateze asa cum n-a reusit sa-mi trateze nici lipsa de obiectiv care mi se instalase puternic in minte si care ma facea sa ma consider un ratat, un tip a carui existenta profesionala si personala se apropie de sfarsit.

M-am apucat si de sport. La recomandarea medicului cardiolog am evitat sporturile care necesita efort intens si care astfel mi-ar fi putut afecta inima care se afla deja intr-o mare suferinta. Am inceput sa merg in fiecare seara cate 5-6 kilometri, intr-un ritm mai alert.

Imi impuneam sa cred ca nimic rau nu mi se intampla, ca totul este doar in mintea mea, insa atunci cand totul mi se parea perfect, simteam iarasi ca lumea se prabuseste, ca lesin si ca ma apuca durerile in piept. Cosmarul in toata aceasta suferinta era ca atacurile de panica si crizele ma apucau in momente aleatorii, asa ca nu puteam sa-mi programez nimic, nu puteam sa plec la drum de frica sa nu ma apuce lesinul la volan. Ajunsesem pana acolo incat atunci cand ieseam la o cafea in oras, alegeam locatiile aflate in apropierea unui spital pentru a fi aproape in caz ca un „atac de cord” imi va da tarcoale.

În cele din urma, la sfatul unor prieteni si al unor medici, m-am decis sa merg la psiholog.