Home > jurnal de anxios > Ganduri de anxios – cum sa scapam de sentimentul de inutilitate

Ganduri de anxios – cum sa scapam de sentimentul de inutilitate

“Prea multi dintre noi nu ne traim visurile pentru ca ne traim temerile”, Les Brown

E tarziu in noapte si tentatia de a pune capul in perna este foarte mare insa simt nevoia sa impartasesc cateva ganduri.

Voi incerca un exercitiu de sinceritate si, din comentariile pe care le-am primit de la voi, simt ca sunt in asentimetul multora. Nu este unul dintre articolele cu care v-am obisnuit, ci mai degraba un manifest catre mine si catre toti cei care se regasesc in aceste randuri.

Anxietatea care m-a macinat o lunga perioada de timp a fost cumplita si am detaliat pe larg cateva episoade. Vreau insa sa vorbesc acum despre un alt fel de anxietate: anxietatea ca stare de spirit. Dincolo de somatizarile anxietatii, de starile de rau fizic pe care le resimtim uneori ca efect al depresiei si anxietatii, cred ca exista persoane care sufera de anxietate cronica, de o anxietate care le-a devenit stare de spirit, o anxietate bazala. Eu sunt unul dintre acestia. Am depasit etapele in care anxietatea devenise elementul central al vietii mele si care imi provoca tulburari fiziologice. Traiesc insa in continuare cu o stare de spirit caracteristica anxiosilor.

Voi explica pe scurt despre ce este vorba. Ca oricare dintre cei care citesc aceste randuri, am avut visuri in adolecenta, visuri care au suferit tranformari si relocari pe parcursul anilor. Intotdeauna mi-am dorit mai mult decat aveam si voiam sa fiu mai departe de locul in care ma aflam. Simteam ca trebuie sa fac ceva memorabil. Odata cu trecerea anilor, totul s-a diluat si am inceput sa traiesc impins fie de impulsul de a avansa in cariera, fie de dorinta de a castiga bani sau diverse alte motivatii de felul acesta. Am trait multi ani in virtutea inertiei, orbit poate de succesul iluzoriu sau de recompensa imediata.

Cu toate acestea, simt ca m-am pierdut undeva pe drum. Iar in prezent, daca stau sa analizez, ma aflu pe un drum pe care nu-l cunosc, pe care nu mi l-am imaginat sau dorit (exclud din aceasta exprimare familia) si un drum care nu stiu unde se indreapta. Sunt departe de parsoana care mi-am dorit sa fiu si departe de asteptarile pe care le au ceilalti de la mine. Iar vina imi apartine in totalitate. Dintr-un soi de lasitate si comoditate, am ales intotdeauna calea cea mai simpla in detrimentul caii corecte si in care credeam, am ales modalitatile de a castiga usor si pe termen scurt decat o contructie care ar fi inseamnat contructia unei cariere de lugna durata si cu castiguri in timp, am ales sa fiu comod in locul trudei de a ma perfectiona continuu.

Discutam astazi cu un amic si imi spunea ca prefera starea “zen” pentru ca atunci cand incearca sa se gandeasca fie la situatia politica, fie la modul in care sa-si dezvolte afacerea nu mai poate dormi noptile. Am ramas putin descumpanit si asta pentru ca ma regaseam intru totul in aceasta forma de abordare. Mi-am dat seama ca fac parte dintre cei care fug din calea provocarii, din calea obstacolului, din calea grautatilor si baga capul in nisip considerand ca acestea vor trece de la sine. Am procedat gresit si voi incerca sa fiu mai responsabil. Ce satisfactie ne ofera un lucru castigat facil si cate valoare are unul pentru care am muncit din greu? Raspunsul este evident…

Inca sunt in cautarea de raspunsuri privind starea mea iar cel mai facil este sa spun ca “nu mai am voita”. Raspunsul este insa gresit pentur ca realitatea este ca “nu mai am ideal”, iar lipsa idealului duce la lipsa scopului iar continuand silogismul ajungem la sentimentul de inutilitate care macina sufletele anxioase. Fie ca vorbim despre lipsa idealului, fie ca spunem ca ne-am pierdut credinta sau ca suntem in situatia in care nu stim incotro ne indreptam, toate aceste probleme sunt prezente in psihicul a milioane de oameni. Iar tendinta fireasca a noastra este sa fugim de gandurile care ne macina pentru a ne proteja de suferinta psihica. Nu facem decat sa deschidem cercul vicios si sa adancim frustrarile. Cheia se afla in implicare! Am zeci de proiecte incepute sau ingropate sub eticheta “idei bune de pus in practica” si, in acelasi timp, ma plang de lipsa de activitate. Ma plang deseori de lipsa de timp, insa pierd noptile la televizor si diminetile dormind.

Ma aflu intr-o continua asteptare stiind ca intr-o buna zi ceva bun se va intampla in viata mea. Nu pot concepe, pur si simplu nu pot, ca viata inseamna doar somn, mancare, un serviciu mediocru care sa ne asigure traiul zilnic. Nu pot concepe ca traim asteptand sa murim si fara sa facem ceva memorabil.

Am ajuns insa la concluzia ca majoritatea dintre noi traim insa asteptand moartea. Iar prin aceasta expresie inteleg blazarea manifestata in fata vietii, complacerea in zona de confort, in situatia pe care o uram dar care ne confera totusi o stabilitate psihica superioara incertitudinii care ar aparea odata cu schimbarea ei.

Poate putini dintre noi avem norocul sa ia altii deciziile in numele nostru, sa ne arunce in fata provocarii, sa ne determine sa facem mai mult decat am fi fost noi capabili sa ne asumam constient. Eu unul mi-as dori sa ia altii decizia aceasta pentru mine pentru ca in multe cazuri sunt extrem de ezitant, refuz sa-mi asum responsabilitatea deciziilor si alegerilor. E ca si cum intr-un magazin de pantofi ai de ales intre doua perechi si astepti aprecierea vanzatoarei pentru a decide. Uneori ne dorim sa fie totul facil, sa ne deseneze altii drumul de parcurs in viata iar noi sa conducem printre jaloanele deja creionate.

Scriu la aceasta ora tarzie pentru ca m-am decis sa termin unul dintre proiectele incepute: cartea “Jurnalul unui anxios”. Si voiam sa-mi iau un angajament in fata voastra a tuturor si in fata mea. In acelasi timp, va invit pe toti cei care cititi aceste randuri sa va luati un angajament, sa incepeti sau sa finalizati un proiect abandonat, sa faceti un lucru pe care l-ati dorit intotdeauna dar pe care n-ati avut niciodata curajul sa-l faceti. Un sfat de inceput: conditia necesara (nu si suficienta) pentru a realiza orice lucru este sa te apuci de el. Asadar sa punen in aplicare planul, mai bun sau mai rau, dar sa incepem.

Atat pentru mine, cat si pentru toti cei care vor sa-si duca la indeplinire un vis, va dau un sfat teribil de adevarat: “Un scop este un vis care are un plan si un dead-line” (trebuie sa recunosc ca in engleza suna mai bine!)

  1. Deea
    August 30, 2012 at 15:51

    La mine a fost putin diferit, de mica am ocolit calea simpla si a fost bine pana la un punct, a adus satisfactii, am ajuns si la complacerea in zona de confort, zic eu ca am depasit etapa, am ajuns unde mi-am propus dar am inceput sa gandesc eronat: la sfarsitul zilei sa ma bucur ca a trecut ziua, dimineata sa ma gandesc ce o sa se intample, ca iar nu o sa fac ceea ce trebuie, total eronat, mi-am propus ca de maine sa schimb strategia, sa fiu proactiva si sa profit de fiecare experienta, la urma urmei ma ajuta sa cresc. Mai am de lucrat, mult, di doar invatam din experiente,nu? 🙂

  2. Alex
    August 30, 2012 at 20:40

    Erai probabil obosit, ingandurat si totusi simteai nevoia sa-ti exprimi gandurile, nu ? Stii foarte bine ca atunci cand esti obosit, ai multe pe cap, nu mai gandesti limpede, de aceea exista somnul de odihna si ziua care urmeaza🙂 O noua zi, un nou inceput. Referitor la anxietate, deja ma plictiseste uneori, dar simt nevoia sa ma agat uneori de ceva, o mica motivatie care sa ma incante intr-adevar, nu sa ma mint singur. In aceiasi postura suntem cu totii, cei care am depasit pragul cel mai greu, atunci cand nu aveam control asupra noastra. Multi dintre noi spunem ca suntem dispusi sa facem orice ca sa ne fie bine, oare ? ma indoiesc.. Nu aveti idee cat control avem asupra noastra, daca chiar vrei sa obtinem ceva, putem obtine, in cazul nostru, ce anume ? Sa eliminam gandurile anxioase, depresive, pur si simplu sa fim mai bine ca niciodata. Chiar credeti ca nu se poate ? Sa fim seriosi acuma, numai scriind ma face sa ma simt mai bine, dar apoi sa fiu ceva mai perseverent/ambitios in dezbaterea acestui ‘plan’. Eu unul sunt nerecunoscator fata de mine in primul rand… o luna poate, ma simt excelent… uit aproape de tot, toate bune si frumoase, iar la un moment dat mai apar mici ganduri care produc disconfort din pacate, proasta dispozitie etc.. nu ceva grav, oricum. In acea luna in care ma simt excelent as fi putut face lucruri mai bune, as fi putut fi mai activ… ori sa alerg mai mult, ori fac curat, sa spal masina, sa ajut pe cineva, sa ma implic in orice alta activitate, dar nu… prefer sa ma fac comod, sa ma simt confortabil… Bine-nteles ca eu spun asta acum, dar nu inseamna ca ma voi si organiza acum :)) Am impresia uneori ca astept momentul ideal, dar nu cred ca exista, acel moment ideal e oricand vrem noi…. Pur si simplu, mai multe implicare ! mai multa vointa… ESTE SIMPLU !
    Pe langa alte sporturi care le-am facut cand eram mic, a fost si atletismul… un sport nu foarte usor precum pare. Imi aduc aminte ca alergam si chiar nu mai puteam, imi spuneam ‘ pur si simplu nu mai pot, nu mai am aer, ma lasa picioarele’, ma demoralizam singur spunandu-mi ca nu mai pot, dar in cele din urma am rezistat, m-am strofocat, am rezistat, am capatat o satisfactie, am spus ca trebuie ! Acest simplu exemplu poate fi luat si in cazul nostru. Sincer, chiar credeti ca dati totul din voi ? ma indoiesc. Recunosc, ca nici eu nu o fac, pentru ca ma complac situatiei !! Am spus ca ma voi lasa de fumat, ca ma voi baga la somn la ore rezonabile, ca voi alerga mai des etc ;))) Viata e mereu cu ‘ups and downs’🙂 Rutina, monotonia, linistea… nu va va ajuta🙂 Eu vorbesc din propria mea experienta, daca credeti ca are sens ceea ce zic, e ok, daca nu… contraziceti-ma.
    *** SIMPLIFY ***

  3. Diana
    September 1, 2012 at 17:50

    As fi complet alta femeie daca as recunoaste ca anumite lucruri nu imi apartin.

    • September 1, 2012 at 22:06

      Diana, cu totii purtam masti uneori. O fi de bine, o fi de rau….?

      • Diana
        September 4, 2012 at 09:27

        Nu avem de unde sa stim. Uneori te identifici atat de bine cu masca pe care o porti. Alteori nu avem nevoie de masti, pentru ca ne simtim suficient de bine in propria piele. Nu vrem o relatie perfecta, serviciul perfect sau familia perfecta. E inutil sa vrem lucruri perfecte pentru ca, in primul rand, vom purta mastile de rigoare si in al doilea rand pentru ca anulam posibilitatea unei relatii obisnuite (cand putem sta intinsi pe canapea uitandu-ne la un film cu Audrey Heburn), posibilitatea unui serviciu obisnuit sau posibilitatea unei familii obisnuite care implica asumarea unor responsabilitati. Si toate lucrurile astea ne apartin pentru ca ne-am obisnuit cu ele. Ne am obisnuit atat de tare incat le consideram speciale. De la discutiile speciale intr un restaurant, atunci cand tu faci rezervarea si alegi ce urmeaza sa porti in seara aia…pana la complimente, atentie sau grija. Si ai toate astea pentru ca te simti frumoasa. Pentru ca ai incredere in tine. Pentru ca te simti utila, detasata, naturala. Pentru ca nimic nu te poate dezamagi, atunci cand nu ai nevoie de perfectiune. Perfect constienta,in acelasi timp, de faptul ca nu ai nevoie de masca…

      • September 9, 2012 at 12:04

        Profund, Diana, profund….🙂

  4. me
    November 1, 2012 at 09:39

    buna si eu trec prin asa ceva , as avea rugamintea daca ai putea sa-mi oferi nr de telefon a unui psiholog bun.. multumesc

  5. Grig
    January 8, 2013 at 17:20

    Ai talent la scris jurnaldeanxios🙂 cat de bine ma regasesc in ceea ce spui aici, e dureros, dar si frumos in acelasi timp. Cum stai cu proiectul tau, ai terminat cartea? Cu siguranta as cumpara-o🙂
    O sa ma gandesc si eu la un proiect abandonat si pe care l-as putea relua acum.
    Am insa o mare problema intre a alege ce sa fac cu timpul meu. Am un job extrem de solicitant, as putea lucra non stop si tot n-as termina. Imi place ceea ce fac, de cele mai multe ori si cred ca e ceva util si pentru altii, dar tot nu se compara cu bucuria pe care o simt cand imi cultiv pasiunea pentru sport. La fel ca in orice hobby, totul vine de la sine, fara sa trebuiasca sa ma imping de la spate. Viata e scurta, asta e clar si atunci am o dilema: sa fac ce-mi spune inima, sa imi asum riscuri, sa fac mai mult ceea ce-mi place sau sa fiu in continuare ‘constiincios” si responsabil, sa las visurile aiurea si sa muncesc mai mult, sa cresc calitatea muncii pe care o fac. Incep sa cred ca intru intr-o criza existentiala🙂 banuiesc ca e si momentul, avand in vedere c-am trecut de 30 de ani si inca n-am facut nimic memorabil🙂

    • January 8, 2013 at 18:02

      Multumesc de aprecieri, Grig. Ar trebui sa ma pricep la scris (am trait din scris peste zece ani…). Cat despre criza existentiala despre care vorbesti, subscriu intru totul. Aceeasi dilema, trilema… o am si eu. Am trecut de 30 si simt ca ar fi momentul ca eu-ul meu proiectat sa se intersecteze cu cel prezent. De aici apar frustrarile. Plus ca incepem sa simtim nevoia de “a lasa urme”, de a face ceva important in viata.
      Cat despre proiectul cu cartea e inca in lucru. Am facut ceva mici modificari, va avea si o rubrica de interviu tematic cu unul dintre cei mai buni psihoterapeuti din Romania si mai multe metode de abordare psihoterapeutica, exercitii de autohipnoza, etc. Cu alte cuvinte vreau sa fie o carte de specialitate scrisa de un nespecialist, scrisa in limba celor neinitiati in psihologie:). Sper ca am fost cat de cat explicit.

  6. Grig
    January 8, 2013 at 19:55

    Da, si eu m-am gandit la un moment dat care e cea mai mare frica. Si mi-am dat seama ca nu-s atacurile de panica sau gandurile ciudate si aiurea care ma bombardeaza uneori, nu-i tristetea si teama de singuratate ci mai degraba teama ca o sa mor fara sa fi lasat ceva in urma; teama ca sunt un mediocru si ca viata mea n-a servit la nimic bun😦 ca ma irosesc.
    Abia astept sa apara cartea asta, cumva am mai multa incredere intr-un om care a trait si traieste anxietatea, decat intr-un psiholog. Poate cu ocazia asta, cu interviul respectiv, capat si eu mai multa incredere in psihologi. Adevarul e ca asa ar fi normal – sa fie printre ei si oameni de calitate, care se pricep la ceea ce fac – desi, munca asta cu omul, intrebarile existentiale – e ceva mai putin palpabil, e mult mai relativ si probabil ca fiecare dintre noi trebuie sa ne gasim raspunsurile/raspunsul.

  7. I.
    February 1, 2013 at 20:42

    Cred ca e primul blog care il citesc cu o asa mare pofta si ..care efectiv ma face sa ma inteleg mai bine..si totodata sa inteleg restul “suferinzilor”

  8. ELA79
    February 27, 2013 at 16:57

    Ma bucur nespus ca am dat peste acest blog. In sfarsit, mi-am facut un bine (nu s-a mai intamplat de mult timp)! Sunt la pamant cu psihicul, sunt intr-o continua amorteala, ma simt extrem de insingura si total neajutorata, si tot astept…nici eu nu stiu ce anume. Daca reusesc sa gasesc aici prieteni cu care sa vb. ,,aceeasi limba,,, mi-ar fi de mare ajutor (sper, cred). Felicitari pt. ideea acestui blog!

  9. Rebe
    March 5, 2013 at 17:30

    ela,nu esti niciodata singura sa sti,si eu am n momente in care ma simt singura si in ultimul timp din ce in ce mai dese dar nu suntem singure.ai familie,ai prieteni sunt sigura ca unul,doi acolo tot ii ai.si exista dumnezeu care este mereu cu noi.si eu ca si tine astept ceva dar ce asteptam de fapt?nu o sa vina nimeni la noi sa ne ia de mana si sa ne zica gata de maine esti bine,nu mai ai nici o stare nimic,puterea sa in noi si numai in noi.ideea este ca ne am obisnuit asa,sa ne plangem de mila,sa nu ne convina nimic.eu ma vad pe mine ca in loc sa ma bucur de ceea ce am eu mereu gasesc ceva care sa nu mi convina si nu e normal.un lucru acolo oi avea si eu care sa mi convina,nu? daca vrei putem sa vb oricum si fi tare!! e primavara si trebuie sa ne simtim si noi un pic sexy,nu crezi? ca doar e luna noastra,a femeilor🙂

    • Ana.maria
      July 14, 2013 at 19:49

      Hello,anxietatea este cel mai mare cosmar din viata mea!Din cea mai nebunatica si plină de viata fata care eram,am ajuns o lasa si o fricoasa, trăiesc cu frica dupa mine oriunde,nu stiu cum sa mai scap de ea! Nu o înțeleg … As da orice, m as duce oriunde pe Globul acesta ,numai sa stiu ca o sa mai fiu fata care am fost inainte!

  10. ela79
    March 6, 2013 at 08:17

    Multumesc, Rebe, pentru cuvintele frumoase si încurajatoare! Esti tare dulcica…Ai dreptate, teoretic stiu ca asa trebuie sa ma comport, insa atunci cand incerc sa ma ridic si sa ma scutur, ma lovesc de neputinta de a depasi unele obstacole. Nu-mi place sa ma smiorcai sau sa ma vaicaresc, chiar nu ma suport cand sunt in starea asta, dar ce sa fac daca in sufletul meu e mai mult intuneric decat lumina? Nu disper, inca am puterea sa ma lupt cu mine si sa ma fortez sa stau verticala. Dar mi-e teama ca n-o sa mai reusesc daca intunericul tot continua sa creasca. Cu alte cuvinte, ma tem de mine.
    Da, mi-ar placea sa mai stam de vorba, fiindca m-am cam izolat de toti si toate si stiu ca-mi lipseste prietenia sincera a cuiva.
    Iti doresc si tie o primavara minunata!

  11. Rebe
    March 7, 2013 at 17:03

    Exact ca tine ma simt si eu,imi este groaznic de teama ca intr o zi nu voi mai putea sa ma ridic dar eu in adancul sufletului cred ca pana la urma vom depasi lucrul asta.de fapt,sunt sigura de asta.n ai idee cat inteleg ca in sufletul tau este mai mult intuneric decat lumina dar nu stiu,trebuie sa existe o solutie si pt noi.sa ne legam de orice lucru marunt,sa ne bucuram de ceea ce avem,uite de exemplu eu cand simt ca ma ia starea asta ma uit la un film,o comedie sau citesc o carte buna.sa facem ceva pt noi,pt ca meritam sa ducem o viata normala.ai mers pana acum la un psiholog? poate vb cu el vei afla raspunsul la multe intrebari. ai grija de tine🙂

  12. Ana.maria
    July 14, 2013 at 20:16

    Nu stiu la ce fel de tratament sa mai apelez sa scap de povara care s a lipit de mine ,mi a stricat toată viata,toate iluziile! Peste 2 luni urmează sa fiu mireasa,si in loc sa fiu cea mai fericita si plină de iluzii frumoase ,sa astept momentul cu nerăbdare cum il așteptăm pana acum, stau si ma gândesc la ce e mai rau fel si fel de lucruri penibile cum ca o sa mi se facă rau la nunta in biserica ….si cate si mai cate ! Ma simt groaznic, i au tratament momentan cu Valdoxan si Seroxat si din cand in cand jumate de Anxiar,dar nu mai suport sa bag atâtea medicamente in mine de la vârsta asta! E ceva care ma depășește pe mine ca persoana…La vârsta mea in loc sa ma bucur de viata cum am facut o întotdeauna stau si sufar si ma lupt tot timpul cu mine si cu gandurile nenorocite care nu imi dau pace! Din cea mai buna suferită , care vorba aceea , conduc de la 14 ani ,si mergeam pe oriunde si la orice ora, acum imi este frica sa merg de la mine de acasă pana la părinții mei care stau la 20 km departare de mine…. Ma termina si nu stiu cum sa mai fac si ce sa mai fac sa fiu fata care eram inainte! Ce ma macina pe mine cel mai mult este ca nu înțeleg de ce a venit nenorocite asta de anxietate la mine??? De ce?? Nu am avut o viata deloc grea, deloc stresanta si deloc plină de probleme! Ba chiar mai mult sunt o fata singura la părinți , niste părinți care ma divinizeaza si mi au oferit ce am vrut si cand am vrut, nu m au maltratat nu m au certat, super OK părinții mei! Am un iubit de 5 ani care la fel ma iubesti pe zi ce trece mai mult! Avem o casa pe care multi si ar dori sa o aibă , stam singuri ,am început si o mică afacere( ce i drept cam stresanta pentru mine)si nu stiu din ce cauza am aceste stari! Chiar nu imi explic! Mi as dori sa adorm acum si mâine sa ma trezesc persoana care eram inainte,plină de zâmbet si de viata!
    Totul a început acum 2 ani cand eram la volanul mașinii , si dintr o data am simțit ceva straniu, ceva ce nu mai simtisem niciodată , de atunci a început totul! Teama de moarte, teama de a nu innebuni ….etc.. Am fost la psihiatru , mi a prescris tratament , l am urmat, dupa care m am simțit bine , nu stiu cum , dar am uitat de tot, si nu am mai luat tratamentul ! Am crezut ca scapasem ca a fost doar ceva de moment . Dar m am inselat , acum 6 luni m au apucat niste stari groaznice, a început inima sa imi bată incontinuu in piept fără motiv, si nu se mai orprea frate ! Am mers la urgente si mi au spus ca nu am nimic, am fost la clinica privată mi am facut analize de 10 mil , mi au spus ca nu am nimic, decat ceva carente de Mg , si imunitatea scăzută ! Am continuat la urgente timp de o săptămâna( seara de seara si zi de zi) nu mai mâncat nimic , rămâneam cu privirea blocată , eram ferm convinsa ca nu o mai duc mult! Am fost la psihiatru , mi a prescris tratamentul menționat la început, si il i au cam de 3 luni si nu e o schimbare la care m as fi așteptat! Nu mai înțeleg sensul vieții, imi este cel mai teama sa nu innebunesc, nu stiu ce mai pot face! Va pup

    • July 14, 2013 at 20:33

      Ana Maria,

      Imi dai definitia anxietatii cu ceea ce povestesti.🙂
      Mare parte dintre vizitatorii acestui blog au patit la fel, aparent fara un motiv anume. Iti pot spune ca totul trece! Personal nu sunt de acord cu medicamentele, iti recomand in schimb un psiholog. Oricum, incearca sa fii pozitiva si vei vedea ca totul va ramane doar o amintire urata.
      Si, by the way, cred ca vei fi o mireasa frumoasa si fericita🙂

    • Adi
      July 15, 2013 at 19:37

      Ana Maria,

      si la mine tot la volan s-a declansat totul daca imi aduc bine aminte, drept urmare te inteleg perfect.
      Daca ne mai spui ca totul s-a declansat pe la varsta de 28 ani iar acum ai undeva pe la 30… deja avem un sablon :)))

      Incepe prin a elimina pastilele, inlocuieste-le cu altceva (de ex cu sportul)
      Hai fruntea sus ca se poate!

      Succese si excese,

      EU

      • flo
        July 25, 2013 at 19:12

        da…deci are varsta de 28 de ani ceva? la mine primele semne, cei drept destul de slabute fata de ceea ce a urmat, s-au declansat exact in ziua in care am implinit 28 de ani. peste 3-4 luni a venit avalansa…dar acum sunt bine.am 30 de ani si jumatate, nu am urmat niciodata un tratament( doar sedatif pc sau persen fff rar), am avut starii foarte urate, dar anul asta am fost 10 sedinte la un psiholog care m-a “reparat”.nu mi-am pierdut niciodata speranta si mereu m-am gandit ca vor exista solutii…si cum am cazut si m-am ridicat de atatea ori pana acum o sa o fac si pe viitor.

  13. Alex
    July 15, 2013 at 06:15

    daca vrei, poti face cateva invitatii la nunta in plus, sa ne inviti si pe noi :))

  14. lucian
    July 16, 2013 at 09:26

    Eu …am inceput sa traiesc intr-o stare ..stranie as putea-o numi…un fel de “la belle indiference”…Norocul meu ca sunt in concediu.Mai simt unele dureri in piept,dar de intensitate redusa…unii “curenti” prin cap….unele jene gastrice….picioare intepenite…din-astea…am inceput insa sa dorm mai mult si parca mai bine.

  15. July 20, 2013 at 19:59

    Insfarsit …fost-am si la un prof.cardiolog…Tensiune buna ,Ekg de efort bun..(ceea ce nu am facut niciodata) si domul doctor concluzioneaza :”durerile tale de piept nu au nici o legatura cu inima ,asa ca du-te pe munti…miscare …” M-am mai luminat

  16. July 25, 2013 at 05:23

    Dar…daca mintea nu e vindecata …cu ce folos ca,caut medici internisti..? Cum apare un gand care nu-mi da pace ,cum cealalta zi se somatizeaza in diverse parti ale corpului.

    • Aidan
      March 24, 2014 at 12:47

      Buna, mai e loc de-o anxioasa? Din cate mi s-a spus mie anxietatea este ” boala” oamenilor perfectionisti, a celor ce au fost f mult timp puternici, care au rezistat mult pe “redute” . Dragi ” camarazi de suferinta ” ma regasesc in absolut orice descriere a voastra.

  17. eu
    June 1, 2014 at 10:41

    Subconstientul nostru doreste vesnicia , nu stiu de ce , probabil ca traind in comuniune cu tot si toate le vedem perpetuandu-se neluand in calcul sfarsitul, creierul nostru nu accepta sfarsitul nici universul nu accepta sfarsitul si atunci creeaza planete si galaxii noi, si tot ce-i in jur face lafel, Da vrem nemurirea dar suntem nemuritori. Ma gandesc , ca sfarsit inseamna durere dar si daca n-ar durea tot n-am vrea sa existe sfarsit, greu de explicat, cred ca totusi m-ati inteles. SUNTEM MURITORI NEMURITORI.

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: