Home > jurnal de anxios > “Si acum ce fac?”

“Si acum ce fac?”

Dupa ce m-am convins care-i treaba cu mersul la psiholog, am incercat sa ma psihanalizez (cred ca asa se spune) de unul singur. Da’, stiu, asa cum nici un chirurg nu se poate opera pe sine insusi, asa nici macar un psiholog (eu nu eram psiholog, dar incepusem sa citesc diverse chestii in domeniu) nu se poate consilia pe el insusi.

Oricum, incepusem o introspectie, incercand sa caut cauzele depresiei si anxietatii mele. Ma gandeam ca in adolescenta era foarte religios. Mergeam regulat la biserica, in vacante faceam turul manastirilor, stiam unele slujbe pe de rost si chiar cochetam cu ideea de a fi preot. De fapt, eram convins ca voi deveni preot si ca asta e vocatia mea in viata. Cand a fost sa dau la facultate, ideea de a ma face preot m-a ingrozit. Citisem in diverse carti religioase ca preotul are o mare responsabilitate si ca, la judecata de apoi, va fi judecat mult mai aspru decat crestinii de rand. Am renuntat la preotie si am facut Filosofia, gandindu-ma ca, la batranete sau intr-un viitor incert, voi face totusi Teologia si, poate, daca asa o sa vrea Dumnezeu, voi fi si preot. Astazi nu mai sunt un om religios. Un om spiritual da, cred ca sunt, dar imi lipseste practica religioasa, ma duc la biserica destul de rar si atunci ma intreb ce caut acolo. Cred in Dumnezeu si mi-am pastrat practica de a-mi face rugaciunea de seara. De multe ori mecanic si lipsit de profunzimea pe care o aveam candva.

Da, asta era! Descoperisem. Ramasesem o persoana fara fundamentul ontologic care ma ghidase atati ani. Credeam ca am gasit cauza anxietatii mele. Am meditat cateva zile despre cat de ipocrit sunt si cum l-am abandonat pe Dumnezeu. Despre cum imi aduc aminte de Dumnezeu doar atunci cand sunt in situatii limita si cum ii cer ajutorul atunci cand cred ca nu mai am alta solutie si alta cale de iesire din problemele mele. In loc sa-l port pe Dumnezeu in viata de zi cu zi, l-am transformat doar intr-un refugiu de zile grele.

Parca deja ma simteam mai bine, parca mai disparusera din simptome si credeam ca am descoperit cauza lor.

Dar pasa religioasa nu m-a tinut mai mult de doua-trei zile. Mi-am descarcat de pe internet cateva carti religioase iar dintr-una am reusit chiar sa citesc cateva pagini. Nu mai era ca pe vremuri, acum gandeam rational si nu reuseam sa gasesc calea apofatica (cunoasterea teologica) de a comunica cu Dumnezeul meu.

Apoi, o alta introspectie, mai ancorata in meandrele concretului. In ultima perioada aveam dificultati destul de mari la firma. Daca in cativa ani reusisem ca construiesc de la zero o companie care devenise un nume in domeniul ei, eram printre primii la nivel national si chiar reusisem sa fiu primul pe judet in domeniul meu de activitate, acum totul era in pragul dezastrului. Clientii erau din ce in ce mai putini, lucram pe preturi din ce in ce mai mici iar furnizorii neachitati sunau zilnic dupa banii lor. Eram intr-o situatie fara iesire. Nasol era ca nici nu eruseam sa gasesc energia pe care o aveam acum doi-trei ani, sa merg la clienti sa-i conving, sa fac bani. Timp de doi-trei ani telul meu fusese de a face bani. Facusem destui bani insa cam toti s-au dus pe ratele mari pe care le aveam de platit la creditele societatii. E drept ca reusisem sa-mi schimb masina, sa-mi mai satisfac unele mofturi. Dar gata, acum totul era din nou aproape de ruina.

Asta era probabil cauza depresiei si anxietatii mele. De ce mi-o fi trebuit atat de mult timp sa-mi dau seama. Si, chiar daca am descoperit, ce naiba puteam sa fac? Criza economica e in floare, nu pot sa inventez clienti noi si nici sa-i conving pe cei vechi sa ne mai dea vre-un contract pentru ca si eu treceau prin aceeasi perioada grea. M-am gandit ca trebuie sa extindem obiectul de activitate, sa oferim si alte servicii, sa facem ceva ca sa nu ingropam firma. M-am zbatut degeaba. Inafara unor sedinte cu colegii din firma n-am facut nimic. Nici nu aveam chef sa mai fac nimic. Imi era teama de noi investitii (nici macar n-as fi avut banii), teama de altceva, teama ca datoriile pe care le aveam deja vor creste si mai tare si vom ajunge in insolventa.

Dar ce mai conta? De fapt, nu mai conta nimic. Eram centrat doar pe strarile mele de panica vesnica, de teama permanente, pe desele dureri in piept si pe dificultatile de respiratie. Uneori nici macar nu aveam chef sa raspund la telefon: stiam ca nu are ce sa fie de bine. Incercam sa-mi caut si sa-mi inventez motive dintre cele mai diverse pentru a amana deciziile in ce privea afacerea mea. Aproape ca nu ma mai interesa.

Un alt episod de instrospectie, o noua dezamagire. Acum nu mai eram sigur nici macar ca problemele de la firma era cauza anxietatii. Alte ganduri imi treceau prin cap. Ma gandeam ca am devenit nefericit pentru ca nu mi-am ales domeniul de activitate care mi se potriveste. Ma plictiseam citind rapoarte financiare si facand oferte catre clienti, deveneam lenes cand trebuia sa gandesc noi perspective. Era clar: nu fac ceea ce trebuie. Nu pentru asta eram facut. La naiba, sunt trecut de 30 de ani si nici macar nu mi-am descoperit vocatia. Citisem ca unul dintre secretele unei cariere de succes este sa faci ceea ce-ti place. Ori mie nu-mi placea mai nimic. Mergeam la birou dintr-un soi de obisnuinta si dintr-un soi de obligatie a carei origine mi-e greu s-o gasesc.

Aveam si am multa energie, ma apucam de multe proiecte de o data, ma apucam sa citesc cate doua-trei carti in acelasi timp, imi veneau fele de fel de idei de afaceri. De cele mai multe ori insa nici unul dintre proiecte nu era dus la bun sfarsit, unele mureau inainte de a incepe iar majoritatea cartilor incepute erau apoi uitate pe raft. Priveam dezamagit ca sunt unul dintre cei “nascuti talent si care vor muri speranta” si gandul asta ma ingrozea din ce in ce mai tare.

Cea mai cumplita idee era cea ca nici macar nu stiam ce trebuie sa fac, de ce sa ma apuc, daca mai am puterea sa ma apuc de ceva. Ma simteam ca un sofer care are sub capota masinii lui un motor de sute de cai putere si trebuie sa se plimbe pe o straduta ingusta de doar o suta de metri lungime: nici nu apuci sa accelerezi ca deja trebuie sa pui frana. Viata mea devenise o cursa in care eu mergeam in permanenta cu piciorul apasat pe pedala de frana. Filosofic spunand: mergeam de nicaieri, spre niciunde.

Am aflat acum ca toate cele amintite, cumulat, sunt pioni care m-au dus catre depresie si anxietate. Toate acestea plus alte cateva motive despre care vom mai povesti. Am aflat apoi ca ceea ce credeam eu ca e de fapt lipsa de vointa era de fapt lipsa de obiectiv iar vointa poate fi definita drept mijlocul de atingere a unui obiectiv. Asadar, daca nu avem un obiectiv bine definit, ne va fi foarte greu sa gasim resursele interioare sa parcurgem pasii catre atingerea acestuia.

  1. liana cotuna
    November 20, 2014 at 13:52

    interesant articol.Are si un deznodamant?

    • November 20, 2014 at 13:58

      Liana, chiar crezi ca e nevoie de deznodamant?

  2. liana cotuna
    November 20, 2014 at 14:13

    interesant articol. Frumos om.

  3. liana cotuna
    November 22, 2014 at 17:19

    Perceptie, ratiune, constiinta de sine si spiritualitate: treptele de urcat conform filozofiei lui C-tin Noica.Eu cred ca niciuna dintre aceste etape nu poate fi definitiv absolvita, dar acest inconvenient nu ne va opri sa trecem la urmatorul nivel.
    Avem in noi o foame de a atinge nivelul spiritualitatii, foame care ne furnizeaza acea neliniste in esenta metafizica si pe care o convertim in acte conforme sau nu cu propria constiinta. Atunci cand ele nu sunt in acord cu potentialul de spiritualitate din noi, avem o mare problema. Ce parere ai?
    .

    • November 22, 2014 at 19:24

      Da! E un fel de a spune! Unul pretios, insa foarte bind punctat!:-)

  4. lia
    November 23, 2014 at 05:35

    Nu cred ca ne putem pacali anxietatea si nu cred in sintagma “Gandeste pozitiv”.
    Cred ca e nevoie de solutia dureroasa a detasarii de acest formidabil “EU” si de explorarea obiectiva a acestuia.
    La urma – urmei, axa lumii nu trece prin noi !
    Si mai cred ca e nevoie de un deznodamant.

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: