Home > jurnal de anxios > Cu anxiosul la psiholog (2)

Cu anxiosul la psiholog (2)

Dupa cele cinci sau sase sedinte la cabinetul de psihologie care-mi amintea de un scaun incomod si scartaitor credeam ca m-am convins si cu “psihologii astia”. Bani aruncati pe apa sambetei, dati ca o doamna sau domnisoara (nici acum nu stiu) sa-si noteze in agenda cateva lucruri despre mine. Culmea, acum stau si ma gandesc ca poate desena floricele pe agenda, nu de alta dar de fiecare data ma intreba aceleasi lucruri si era deja frustrant sa tot repet. Ma gandeam ca stie ea ceva, banuieste cumva ca o mint si imi pune intrebarile ca sa ma prinda cu minciuna. Ehe, trucuri de astea nu tineau la o vulpe batrana ca mine. Evident, cam toate sedintele se terminau cu binecunoscutul indemn sa petrec mai mult timp cu familia, sa gandesc pozitiv si sa elimin stresul. “Pai daca as fi stiut eu cum naiba se elimina stresul si se invata gandirea pozitiva, crezi ca mai veneam la psiholog…”, gandeam fara sa-i spun.

Uneori aveam impresia ca fatuca asta care nu cred ca terminase de mult facultatea de psihologie (sper sa fi avut facultate ca nu i-am cerut diploma) stie mai putine lucruri despre psihologie decat stiu eu. E drept ca am facut 2-3 cursuri de psihologie in timpul facultatii insa erau pline de generalitati pe care le credeam uitate. Uneori, ca sa treaca timpul, dupa ce-si nota meticulos in agenda diverse lucruri despre mine, imi punea implacabil intrebarea: “Vrei sa-mi mai spui ceva? simti ca e cazul sa-mi destainui altceva decat mi-ai spus despre tine?”. Daca n-ar fi stiut ca sunt casatorit si ca am si un copil cred ca mi-ar fi trecut prin cap si ideea ca vrea o invitatie la o cafea in oras, ba chiar sa-i fac complimente. E drept, era draguta si agreabila, insa nu asta era motivul care ma adusese pe mine pe scaunul incomod de lemn din biroul ei.

Experienta de pe acel scaun pliabil de lemn m-a determinat sa fiu circumspect la adresa psihologilor si sa ma faca sa cred ca nu exista scapare pentru “boala” mea. Chiar daca erau mai putin dese si uneori mai scazute in intensitate, atacurile de panica nu conteneau sa ma puna cu botul pe labe. Devenisem o persoana retrasa, evitam lumea si intalnirile, preferam sa stau mai mult singur si sa ma adancesc in gandurile mele negre. De multe ori imi faceam curaj si spuneam: “Gata, de astazi voi fi un om nou, voi incepe sa gandesc pozitiv”. Alteori, in momentele in care ma simteam bine gandeam “Ce bine ca NU mai am starile alea de rau. Ma simt bine, nu-mi vine sa cred”. Nu trecea mult timp insa si, din nou panica, din nou durere in piept, din nou simteam ca-mi fuge pamantul de sub picioare.

Imi puneam muzica relaxanta, incercam sa vad un film, ma asezam in pat si incercam sa ma linistesc gandindu-ma la lucrurile frumoase din viata mea si incercam sa-mi imaginez viata fara panica, depresie si anxietate. Uneori reuseam, alteori totul era in zadar.

Viata mea era un haos pe care nu mai reuseam sa-l controlez. Parca pluteam pe o barca dusa de valuri, aveam comenzile pe panoul de bord, dar cum nu condusesem niciodata vreo barca habar nu aveam cum sa le folosesc. Plus ca imi era frica sa apas pe vreun buton ca nu cumva sa agravez lucrurile si sa-mi fac mai mult rau.

Nici macar nu-mi mai pasa de faptul ca nu am bani, ca treceam printr-o perioada dificila. Lucrurile astea doar imi accentuau frica permanenta pe care o aveam. Ma simteam, dupa cum spunea Petre Tutea, “cu picioarele adanc infipte in aer”.

  1. Grig
    January 8, 2013 at 18:30

    Am gasit si continuarea. Banuiesc ca nu mai este si partea a 3-a. Mi-ar placea sa povestesti despre experientele cu psihologi buni, ca mi se pare ca asa era sugerat pe undeva.ms

  2. eu
    June 1, 2014 at 11:02

    Imi aduc aminte de o fraza dintrun film , cu niste adolescenti, ea Oana crescuta de un tata vitreg , etc, ea medita la malul marii “daca nu ai picioarele adanc infipte in pamant te smulge orice val ” sigur era in alt context dar este buna in orice context. Unde sunt picioarele tale ? vorba lui Tutea sau vorba Oanei?

  3. eu
    June 1, 2014 at 11:03

    Despre psihologi numai de bine , dar cand ea pisiholoaga are 28 de ani si eu am 40 , cred ca trebuie sa-mi pun deja singura diagnosticul.

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: