Home > jurnal de anxios > Cu anxiosul la psiholog (1)

Cu anxiosul la psiholog (1)

Dupa cum va spuneam, dupa luni de experiente traite prin camerele de urgente ale spitalelor, dupa ce m-am indopat cu sute de pastile, majoritatea luate dupa ureche sau la “recomandarea google”, venise timpul sa accept ca “atacurile mele de cord” si dificultatile de respiratie, frica permanenta cu care ma confruntam puteau avea si alta cauza decat una medicala. Asadar, cu putin trac si cu inima in dinti am cerut unuia dintre medicii cardiologi pe care ajunsesem sa-i cunosc sa-mi recomande un psiholog. Mi-a recomandat o tipa tinerica, o ruda de-a ei din cate se pare.

Am sunat-o pe numarul dat, am stabilit o prima sedinta de terapie.

Sedintele de terapie se desfasurau undeva intr-un fel de mansarda a casei sale, un birou destul de ingust si auster. Primul lucru care m-a deranjat in mod cat se poate de real era scaunul care mi s-a oferit. Era un scaun de lemn, pliabil, care desi avea asezata pe el o mica pernuta de burete era cat se poate de inconfortabil. Cum sunt un tip masiv, coltul in care eram asezat pe scaunelul de care va spuneam imi trezea o vaga senzatie de claustrofobie (una dintre fobiile de care, multumesc lui Dumnezeu, scapasem). A venit cu o agenda in mana si a inceput sa-mi puna intrebari diverse: despre familie, despre parinti, despre copilarie. Sa-i spun cea mai fericita zi sau intamplare din viata mea, cea mai nefericita, etc. O multime de intrebari de parca asistam la un chestionar pe care le gasim cu duiumul in revistele pentru femei. Dupa aproape o ora de “spovedanie” in fata doamnei sau domnisoarei psiholog am primit recomandarea sa petrec mai mult timp cu familia si sa ma joc mai mult timp cu fetita mea.

“- Yeah, o mare recomandare. Stiam si eu ca ar fi bine sa-mi petrec mai mult timp cu familia”, mi-am spus in gand dezamagit oarecum de prima mea sedinta. Nu aflasem nimic despre ce inseamna anxietatea, care este cauza atacurilor de panica, cum pot scapa de ele. Pe scurt, nici una dintre intrebarile pe care le aveam nu erau satisfacute.

Probabil, tanara doamna psiholog incerca sa-mi creioneze un portret psihologic, sa ma incadreze intr-un tipar studiat si abia apoi sa trecem la terapia problemelor care ma adusesera la cabinetul ei. Gandurile astea m-au mai linistit. Dupa ce am iesit aveam un sentiment de multumire generat mai ales de faptul ca reusisem sa ma “spovedesc” in fata cuiva, ca probleme cu care ma confruntam si pe care nu puteam de pilda sa le discut cu sotia sau cu prietenii au fost totusi spuse cuiva. Pana la urma, omul e fiinta sociala iar socializarea si impartasirea problemelor fac bine.

Am stabilit urmatoarea intalnire peste o saptamana, timp in care am mai avut de furca cu starile de anxietate si cu atacurile de panica: dureri si presiune in piept, respiratie greoaie si iarasi oxigenul inhalat imi era insuficient, amorteli in brate si tot felul de alte stari care iti fac viata un cosmar. Deja incepusem sa evit intalnirile cu oamenii, ocaziile de socializare pentru ca eram in permanenta focusat pe problemele pe care le am. Mizantropia crestea de la o zi la alta si constatam ca sunt mai linistit si mai in siguranta cand sunt singur.

Saptamana a trecut destul de repede. Nu facusem mai nimic intre timp cu exceptia “supravietuirii”, o supravietuire chinuitoare, depresiva cu ganduri negre si perspective sumbre.

A doua sedinta la doamna psiholog a debutat cu acelasi disconfort al scaunului care pe langa faptul ca era incomod mai era si vechi, scartaia din toate incheieturile si-mi dadea impresia ca se poate face in orice moment bucati sub greutatea corpului meu. Aceeasi agenda, alte intrebari axate mai ales asupra copilariei mele. A aflat ca parintii mei au divortat in timpul adolescentei dar ca problemele din familie au debutat inca de cand eram in scoala generala si cand tata a inceput sa bea mai mult din cauza ca tocmai isi pierduse serviciul. Pe timpul comunistilor fusese secretar de partid, om cu functie inalta, aparea prin ziare si avea sute de oameni in subordine. Dupa revolutie, odata cu primele concedieri din fabrici si uzine, a fost printre primii dati afara. Cred ca n-a suportat asta si s-a refugiat in bautura. A mai aflat d eperioada liceului, de anii studentiei. Am raspuns, cat se poate de corect la mai toate intrebarile. Dupa mintea mea, avea date suficiente sa ma incadreze in categoria psihologica necesara inceperii psihoterapiei. Chiar am intrebat-o daca si-a facut o ideea despre sursa problelor mele si am primit un neconvingator “Da, cred ca e o problema din copilarie!”. Deja ma enervasem. Senzatia de deja-vu pe care o aveam inoculata din filmele americane devenea realitate. Ma si vedea un psihopat traumatizat in copilarie si capabil de tot felul de grozavii.

“-Ok. Pai hai sa incepem sa tratam cauza”, i-am spus doamnei psiholog. “Eu cred ca o cauza mai probabila ar putea fi faptul ca afacerea mea e pe moarte, clienti nu mai sunt, toata munca mea din ultimii ani se duce pe apa sambetei. De asemenea, au aparut mici dificultati financiare, o anumita instabilitate privind viitorul meu profesional si material. Cred ca toate acestea cumulate, accentuate de o stare de oboseala cronica, de faptul ca de multi ani nu reusesc sa dorm bine noaptea si de faptul ca sunt destul de stresat au condus la aceste stari ale mele”, am continuat sa-i spun.

“E bine sa va intalniti cu tatal dumneavoastra mai des si sa continuati sa petreceti mai mult timp cu familia si cu fetita dumneavoastra”, a fost raspunsul din partea psihologului. Nimic altceva. Nici macar nu mi-a spus care-i motivul suferintei mele. A fost de acord cu mine cand i-am sugerat ca ma incadrez in simptomele depresiei si anxietatii si ca ceea ce declanseaza starile de rau sunt atacurile de panica.

Ora trecuse, ba chiar am depasit-o cu cateva minute bune. Am stabilit, ca de obicei o intalnire pentru saptamana viitoare, conditia fiind ca mai intai sa dau un telefon pentru a confirma sedinta.

Ma simteam iarasi destul de bine pentru ca reusisem sa fac o noua sedinta de “spovedanie” si eram cumva multumit ca un specialist imi confirmase diagnosticul pe care eu, in urma unor documentari, il intuisem. Ma deranja in schimb faptul ca doamna psiholog nu avea deloc initiativa, voiam sa aflu mai multe raspunsuri sa-mi dea sfaturi cum as putea sa scap de starile descrise, sa ma ajute sa gasesc “trucurile” care sa ma ajute sa scap de depresie si anxietate. In schimbul acestor raspunsuri primisem doar recomandarea de a petrece mai mult timp cu familia si de a-mi vizita tatal mai des. O recomandare pe care o putea lua destul de usor dintr-un film sau de pe internet.

Starile mele de rau au urmat si in saptamana care a urmat, atenuate cumva de efectul placebo al faptului ca fac psihoterapie. Urmatoarea sedinta a continuat cu aceleasi intrebari, am repetat lucruri pe car ele mai spusesem, m-a intrebat daca am urmat sfaturile ei pe care mi le-a intarit inca o data.

 

PANICA DE DUPA REVELION

 

Au urmat inca doua-trei sedinte a caror continut nu a diferit mult de primele. Am luat decizia de a lua o pauza pentru ca urmau sarbatorile de iarna. Oricum, cu ajutorul psihologului sau nu, aveam impresia ca ma simt putin mai bine, ca deja parca starile de rau fizic pe care le resimteam aproape zilnic inainte au mai scazut in intensitate.

Bucuria n-a durat insa prea mult. Dupa cateva zile, din nou am fost prabusit. Incepusem sa citesc povesti fetitei mele de doi anisori si cateva luni, ma jucam cu ea dar starile de rau nu conteneau sa apara. Craciunul a fost relativ linistit pentru ca l-am petrecut in familie, am stat mult in pat, m-am uitat la filme. Reuseam sa ma relaxez putin odata ce ma intindeam in pat.

Au urmat apoi alte cateva zile, amestecate ca intensitate a starilor de rau. Urmau pregatirile de revelion pe care urma sa-l petrecem impreuna in casa unei prietene, in compania unor persoane apropiate. A fost dificil sa-mi caut imbracamintea potrivita. Mi se parea ca blugii cei noi parca ma strang si ca nu voi reusi sa ma simt bine si-mi era frica sa nu apare dureri in piept, respiratie deficitara in conditiiile in care nu eram acasa. Am reusit in cele din urma sa ma imbrac comod si am plecat. M-am indopat cu o pastila de xanax si cu doua pastile cu extract de valeriana. Deh, noaptea urma sa fie lunga…

Mici tentative au existat pe parcursul noptii insa, am uitat de ele lundu-ma la discutii cu amicii mei, ciocnind un pahar de sampanie si urmarind artificiile de la miezul noptii. Evident, aveam impresia ca hainele ma cam sufoca asa ca am descheiat primul nasture la blugi si am largit cureaua.

Revelionul trecuse. Victorie! Reusisem sa merg la o petrecere si nu-mi era rau, aproape ca uitasem cum e sa fii speriat ca in clipa urmatoare va veni durerea in piept si lipsa de oxigen.

In prima zi a anului, eram invitati la masa la soacra-mea. Nimic neobisnuit mai ales ca luam masa impreuna cu toata familia in fiecare week-end. Primul fel de mancare: piftie de cocos de tara (racitura cum se spune in zona noastra) cu mamaliga.

N-am apucat sa termin farfuria si simteam ca toata casa se invarte cu mine. Simteam ca ma prabusesc si ca parca nu imi fusese niciodata asa de rau. M-am scuzat fata de cei prezenti si am spus ca merg in cealalta camera sa ma intind putin. Desi stiam ca sunt simptome similare celor cu care eram obisnuit (frica necontrolata, durere in piept, amorteala generala, panica si insuficienta aerului) am dat vina pe faptul ca bausem prea mult cu o noapte inainte ( de fapt abia gustasem sampania si am baut doua pahare de Jack indoit cu Pepsi). O usoara senzatie de mai bine s-a instaurat cand m-am intins insa ameteala, frica si gheara din piept nu disparusera. Dupa alta jumatate de ora am gasit pretextul ca ma duc sa aduc masina pe car eo lasasem cu o seama inainte in parcarea prietenei unde fusesem la petrecerea de revelion.

De fapt, imi doream sa fiu singur, sa respir aer curat, sa nu ma intrebe nimeni din cinci in cinci minute daca ma simt mai bine. Voiam sa ma duc sa bag in mine niste medicamente, sa fiu sigur ca sunt protejat in cazul unui posibil infarct, sa iau calmante si sa depasesc momentul.

Toata ziua respectiva a fost compromisa, am stat mai mult in pat, am reusit sa adorm putin dupa-amiaza si nu cred sa fi mancat altceva decat niste cereale pe care le-am rontait spre seara.

  1. October 10, 2012 at 15:03

    Pot sa iti spun sincer ca nu ai fost la un psiholog care sa merite banii,eu cunosc pe cineva foarte un care ma face sa ma simt extraordinar,mi-a descoperit si cauza depresiei si a anxietatii si prin hipnoza si altele am reusit sa tratez.Daca mai esti interesat da-mi de stire.Iti doresc toate cele!

  2. bibilica
    November 4, 2012 at 06:35

    zi mi si mie ce si cum….

  3. Grig
    January 8, 2013 at 18:15

    si … ? m-a captivat povestea, nu are o continuare?
    ceea ce-ai povestit tu aici e unul din motivele care ma fac sa nu merg la un psiholog. sunt cu sutele, dar eu nu prea am incredere in ei…de unde stiu daca e bine ce-mi face sau ce-mi spune?

    • January 8, 2013 at 18:20

      Sa stii ca solutia este un psiholog bun. Sau autoterapia daca ai puterea de a fi propriul tau terapeut. Practic un psiholog bun nu face decat sa te ajute sa te ajuti. Stiu ca ma exprim tautologic insa cam asa e🙂

  4. Grig
    January 8, 2013 at 18:37

    Ma tenteaza mai degraba chestiunea cu autoterapia. Sa stii ca pana la urma cred c-o sa incerc sa ma inscriu pe site-ul ala de care ziceam, varianta fara psihoterapeut. Scrie ca e facut de profesionisti, ceva profesori universitari etc. – si unele lucruri mi s-au parut interesante. Vad ca ai multa experienta cu anxietatea, cu starile astea de depresie. Crezi ca te-ai putea uita putin si sa-mi spui ce crezi despre calitatea site-ului aluia? N-as vrea sa dau banii degeaba, sa-mi fac sperante desarte si sa-mi pierd timpul. adresa e paxonline.ro
    multumesc mult.
    a, mai vroiam sa te intreb ceva. acum, dupa atata timp si lupta (inca n-am terminat de citit toate postarile) poti spune ca esti bine, adica esti vindecat? nu stiu pe unde am citit ca lucrurile astea, fricile, anxietatea, nu se vindeca suta la suta si cand ai iar probleme, apar din nou.

    • January 8, 2013 at 18:42

      O sa arunc un ochi pe situl de care-mi spui. Cat despre anxietate… Ideal ar fi sa ajungem sa o tratam ca pe o raceala. Vine des, e sacaitoare dar stim ca va trece🙂

    • January 8, 2013 at 18:51

      M-am uitat putin pe site. Pare ceva serios, insa cred ca nu iti va spune lucruri pe care sa nu le poti gasi in alta parte. Cel mai probabil iti va da informatiile de care ai nevoie, care sunt insa disponibile si in alte surse. Problema e ca nu stim unde si ce sa cautam iar google e dusmanul anxietatii deoarece ofera la orice intrebare raspunsuri care provoaca panica. Pretul nu e foarte mare, 300 lei pana la urma nu e o avere. Un psiholog bun te costa mult mai mult. Eu am platit 200 lei sedinta, enorm, insa cred ca au fost printre cei mai bine investiti bani de pana acum.

  5. Grig
    January 8, 2013 at 20:07

    200 lei sedinta??? wow, evident eu nu mi-as permite asa ceva, desi sanatatea noastra merita toti banii. tocmai pentru ca e o jungla pe net cu tot felul de informatii, care uneori te baga mai mult in ceata, vroiam ceva serios. probabil ca nu au inventat ei roata si as gasi informatii bune si in alta parte, dar parca am obosit si ma gandesc ca daca e pe bani isi asuma niste responsabilitati si ar trebui sa fie mai de calitate.
    multumesc mult ca ti-ai facut timp sa te uiti, am mai multa incredere acum. o sa incerc sa ma inscriu si o sa va tin la curent.
    am citit intre timp ce-ai scris, ceva de Paler si mi se pare ca are mare, mare dreptate; mai ales cu lipsa de comunicare intre oameni, in ciuda dezvoltarilor tehnologice care ne permit sa ne accesam mai usor. Ma simt bine aici pe blog, deja ma ajuta mult si acum ca v-am gasit, o sa tin aproape🙂

  6. Grig
    January 8, 2013 at 20:10

    A, si excelenta comparatia cu raceala; chiar asa e si eu asa reusesc sa tolerez atacurile de panica – gandindu-ma ca e ceva trecator, ca am supravietuit pana acum si ca trebuie doar sa am rabdare. sper sa gasesc raspunsuri si la celelalte probleme, mai profunde.
    noapte buna.

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: