Home > jurnal de anxios > Cum am aflat ca sunt anxios? (4)

Cum am aflat ca sunt anxios? (4)

Pana sa aflu smecheria cu respiratul au trecut insa luni bune, timp in care viata mea a fost un cosmar. un cosmar din care parca nu mai ieseam. Zilele in care ma simteam bine alternau cu cele in care credeam ca voi muri curand. De fapt, ma si obisnuisem cu ideea ca voi muri tanar.

Daca inainte erau foarte pretentios, acum tot ce imi doream era un moment de liniste, un moment in care sa pot respira normal si sa pot iesi la o plimbare fara sa simt ca voi lesina. Evident, in toata aceasta perioada, google era aliatul meu de nadejde, imi dadea toate diagnosticurile posibile si cheia problemelor mele. Am aflat ca sunt o multime de persoane in situatia mea si ca e posibil sa fiu depresiv, sa fiu anxios, sa sufar de o anumita destructurare psihologica.

Cred ca cel mai greu mi-a fost sa ma obisnuiesc cu ideea ca o cauza a starilor mele ar fi, de fapt, probleme de natura psihica. Nu ca n-as fi acceptat terapia, pentru ca ma consider o persoana deschisa la minte, dar in adancul fiintei mele trona ideea ca, de fapt, am probleme de sanatate nedescoperite inca.

Munca mea de zi cu zi se dusese de rapa, clientii mei erau abandonati iar firma o lasasem in voia sortii. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca-mi doresc atat de mult sa traiesc. Am inteles cat adevar este in vorba “sanatatea ajungi sa o pretuiesti abia cand iti dai seama ca ai pierdut-o”.

Au urmat alte cateva episoade de ajuns la Urgente si de fiecare data aveam impresia certa ca sunt in pragul unui infarct sau ca deja am suferit unul. Acum imi dau seama ca “atacul de panica nu e un atac de cord”, si imi permit sa rad pe seama celor traite in urma cu cateva luni.

A urmat apoi episodul antidepresivelor si a pastilelor care sa ma ajute sa dorm. Evident, ceaiurile si tratamentele naturiste de care va spuneam ca mi-au fost prescrise mi-au ajutat exact cat o frectie la un picior de lemn. Dupa a nu stiu cata vizita la Unitatea de Primire Urgente, o doctorita, prietena de familie, mi-a prescris o reteta de xanax. Iarasi un search rapid pe google si aflu ca e cheia tuturor problemelor de aceasta natura si citesc pe forumuri povestea atator persoane care au reusit cu xanax sa depaseasca aceste episoade. Partea nasoala e ca, spuneau colegii de suferinta de pe forumuri, Xanaxul provoaca dependenta. Ce mai conta inca o dependenta in plus, important era sa-mi rezolv problema.

Dezamagire insa, la mine xanaxul nu a functionat. Ameliora putin din starile de neliniste permanenta, din starea de frica incontrolabila, insa chestiunea respiratiei ingreunate n-a reusit sa o trateze asa cum n-a reusit sa-mi trateze nici lipsa de obiectiv care mi se instalase puternic in minte si care ma facea sa ma consider un ratat, un tip a carui existenta profesionala si personala se apropie de sfarsit.

Am abandonat Xanax-ul, cred ca si acum mai am printr-un buzunar doua pastile pe care le tineam in permanenta la mine sa le am in caz de criza. De fapt, atat buzunarele gecilor, ale rucsacului sau gentilor pe car ele purtam, spatiile de depozitare din masina devenisera mici farmacii ambulante, mereu la dispozitia mea. Luam uneori pastile cu pumnul, fiind convins ca sunt un medic mai bun decat medicii care m-au consultat si care n-au reusit inca sa-mi gaseasca cauza problemelor.

Mam apucat si de sport. La recomandarea medicului cardiolog am evitat sporturile care necesita efort intens si care astfel mi-ar fi putut afecta inima care se afla deja intr-o mare suferinta. am inceput sa merg in fiecare seara cate 5-6 kilometri, intr-un ritm mai alert. Miscarea imi facea bine, ma facea sa uit de probleme. Acestea apareau insa din nou atunci cand terminam tura de mers pe jos.

Imi impuneam sa cred ca nimic rau nu mi se intampla, ca totul este doar in mintea mea, insa atunci cand totul mi se parea perfect, simteam iarasi ca lumea se prabuseste, ca lesin si ca ma apuca durerile in piept. Cosmarul in toata aceasta suferinta era ca atacurile de panica si crizele ma apucau in momente aleatorii, asa ca nu puteam sa-mi programez nimic, nu puteam sa plec la drum de frica sa nu ma apuce lesinul la volan.

Ajunsesem pana acolo incat atunci cand ieseam la o cafea in oras, alegeam locatiile aflate in apropierea unui spital pentru a fi aproape in caz ca un “atac de cord” imi va da tarcoale.

Vrand-nevrand, in aceasta periaoda a trebuit sa fac si drumuri mai lungi cu masina. Atunci cand simteam ca ma sufoc, deschideam torpedoul, inghiteam o aspirina (sa ajute in cazul unui infarct) si un aspacardin si continuam drumul sperand sa ajung in primul oras care are spital. Astfel, drumurile mele aveau ca repere doar locurile in care as fi putut sa fiu in siguranta.

In cele din urma, la sfatul unor prieteni si al unor medici m-am decis sa merg la psiholog. De aici urmeaza partea amuzanta a povestii…

  1. cristina
    July 15, 2011 at 15:20

    Foarte interesant acest blog si eu ma confrunt cu anxietatea si ma intereseaza cum a-ti reusit sa treceti peste aceste probleme cauzate de ea si sa aveti o viata normala ?Si daca v-au mai aparut atacurile de panica?

    • July 15, 2011 at 15:58

      Povestea e lunga, la fel si lupta. Momentan nu prea am timp, raspund de pe telefon, insa promit sa formulez un raspuns pe larg in cateva zile. In primul rand as vrea sa-mi descrieti starile prin care treceti pentru a incerca sa va dau o solutie cat mai eficienta. Eu personal am studiat foarte mult problema si incerc acum sa fac un ghid de lupta impotriva anxietatii. E o “boala” cumplita dar, vesti bune, se poate scapa de ea.🙂

  2. brigaterossonere
    February 25, 2012 at 16:00

    :)))))adevarat ….si eu “am avut” rand pe rand …meningita , nu stiu ce virus (medicii erau incompetenti su nu il depistau..doar eu stiam ca am un virus ) , sinuzita …am fost la oftalmolog (ma durea capul , in momentele intense de anxietate..si de acolo dureri oculare) ! sincer….stau si-mi amintesc prin ce am trecut….si ma cam apuca rasul :))))) , nu-mi vine sa cred ca reactionam asa ! si totul era atat de simplu..dar totusi atat de greu…trebuia doar sa ignor totul (usor de zis greu de facut) …si “ma faceam bine” :)) …ce ti-e si cu subconstientul asta :))

  3. ana
    May 8, 2013 at 13:47

    Salut, si eu sunt anxioasa si ma bucur ca exista acest blog. Nu inteleg insa pasajul asta “La recomandarea medicului cardiolog am evitat sporturile care necesita efort intens si care astfel mi-ar fi putut afecta inima care se afla deja intr-o mare suferinta”, marea suferinta era in mintea ta sau…?

  4. May 12, 2013 at 15:48

    Exercitiile de tip cardio sau alergarea usoara sunt chiar benefice. Miscarea in general este extrem de benefica pentru anxietate si depresie deoarece corpul elibereaza endorfinele atat de benefice pentru starea de bine. Deci nu fa esxces de zel in ceea ce priveste efortul fizic…corpul tau iti va spune cand sa te opresti. 30 de minute pe zi fac minuni.

    • ana
      May 13, 2013 at 08:32

      salut, mersi pentru raspuns! nu am inteles daca trebuie sa moderezi efortul fizic sau poti sa faci sport in voie. l-am intrebat pentru ca nu am inteles pasajul respectiv. din postarile lui nu rezulta ca ar avea o “mare suferinta”si ma intrebam daca suferinta era in mintea lui sau era reala. stiu ca sportul ajuta foarte mult dar cand esti anxios ai tendinta sa diminuezi efortul gandindu-te sa nu patesti ceva desi inainte faceai sport fara probleme.

  5. V .Pascu
    February 19, 2015 at 20:16

    Buna seara.
    Ma numesc V. Locuiesc in UK departe de casa.Am descoperit acest blog si sunt captivata. Zambesc si sunt momente in care …rad.
    Acest blog este minunat si ma bucur ca exista!
    Traiesc acelasi cosmar.Zambesc pentru ca imi dau seama cat de cinic este creierul uman.
    Se joaca cu noi.
    La prima vedere, se pare ca noi astia, telectualii avem tendinte autodistructive.
    Creierul saracul… incearca sa ne invete ceva. Sa ne spuna ca nu putem fi perfecti si nici nu trebuie sa fim….
    Asa am crescut ..in Romania ….greseala e considerata prostie si nu un pas in procesul de invatare si de aici cosmarul.
    Nu suntem suficient de buni pentru job,pentru societate, partener, copil tec
    Media isi are si ea meritul ei.
    Nu ai chipul perfect, corpul perfect, haine, lifestyle etc.

    Mintea noastra se poate juca cu noi sau putem noi sa construim comenzi si sa obtinem ceea ce dorim ca sa fim fericiti. Aceasta daca am aflat cu adevarat ce inseamna fericirea.
    Va doresc tuturor sa gasiti calea.. si sa va regasiti sufletul si sa va iubiti pe voi ca sa puteti iubi mai departe…

  6. Alex.
    March 13, 2016 at 22:05

    Imi este ..nu rusine ,mai bine zis jena sa ies singur undeva din casa sau sa merg oriunde singur unde se afla lume pentru ca simt ca se uita toți la mine si/sau rar de mine..Nu ma consider urat,nici nu cred ca sunt..am foarte putini prieteni,dar sunt foarte deschis..sunt anxios? (câteodată si pe scara imi e frica singur doarece cred ca ma urmareste cineva)
    Ps “Da,m avut si prietene.

    • March 25, 2016 at 09:59

      Eu zic ca nu ai de ce sa te temi,mergi cu incredere mai departe

  7. March 25, 2016 at 10:01

    Vreau sa stiu si eu din experientele voastre daca v-ati oprit careva din aceasta lupta si ati trecut pe medicatie ….ca eu m-am saturat sa mai lupt si vreau sa trec pe medicatie..ce imi recomandati???? Ast rasp

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: