Home > jurnal de anxios > Cum am aflat ca sunt anxios? (1)

Cum am aflat ca sunt anxios? (1)

Despre mine ar spune cam toti cei care ma privesc din afara ca sunt un individ de succes: familie reusita, situatie financiara stabila (desi cu loc de mai bine). Intr-un cuvant cel despre care se spune ca a reusit mai multe decat colegii lui de liceu sau facultate.

Dar, cum probleme nu iarta si nu ocolesc pe nimeni, voi relata pe scurt, experienta care pe mine m-a facut sa-mi reconsider atitudinea fata de viata si sa adopt o pozitie mai inteleapta, cred eu.

Cadru general: Perioada stresanta, probleme presante la firma, clienti din ce in ce mai putini si datorii parca tot mai mari. Totul dublat de o lipsa de chef de viata si de chef de munca. De dorinta aceea nebuna de a-ti lua lumea in cap, de a-ti inchide telefoanele si de a plecat macar pentru cateva saptamani undeva departe la munte.

Situatia de fapt: O durere in piept, lipsa de aer si parca amorteli in maini. Primul gand care-ti vine este: “E infarct! Oare chiar am incheiat socotelile cu lumea?” Dai repede un google sa cauti informatii despre durerea in piept si lipsa de aer. Pe google informatii care din care mai alarmiste si mai ambigue. Dar, din toate reiese clar: treaba e nasoala, trebuie sa ajungi urgent la spital. O frica de nedescris pune stapanire pe intreaga ta fiinta. Sentimentul mortii iminente te face sa-ti amplifici starea de rau. Acum ai impresia ca nu mai poti respira. Te decizi sa pleci la spital: oare ar fi mai intelept sa iau un taxi sau pot sa merg la volan? Dar daca, Doamne fereste, mori in taxi? In cele din urma te urci la volan, cu geamul larg deschis ca sa ai mai mult aer, pornesti in goana catre Urgente. Prin cap iti trec cele mai negre ganduri. Esti aproape convins ca ceva rau ti se va intampla si tot ce iti doresti este sa ajungi la spital inainte de a deveni inconstient. Macar, odata ajuns acolo, medicii te vor putea resuscita in caz ca se intampla ceva. Nici macar nu mai auzi muzica din masina: la radio e chiar una dintre melodiile tale preferate. Ai impresia ca toate semafoarele au fost special montate pentru a fi o piedica in calea ta.

Ajungi in cele din urma la Urgente si cu o ultima suflare ii spui individei de la triaj problema ta. Se uita plictisita la tine si te intreaba stupid: va stiti cardiac? “Nu ma stiu cardiac, dar, va spun sigur ca e ceva grav, am toate simptomele necesare. Si credeti-ma, nu sunt neica nimeni, am studii, am functie, etc…”. “Cel mai probabil e o lipsa de calciu…”, continua asistenta de la triaj sub privirea mea furioasa. “Mori cu zile in spitalele astea. Vii cu infarct si te strateaza la capitolul etcetera”, iti spui in gand si iti scapa soptit o injuratura pe care speri sa o auda cei din jur dar nu si personalul medical. “Asteptati va rog, veti fi strigat”, ti se spune si privesti cu stupoare cum fisa ta e aruncata intr-un teanc de alte vreo 7-8 fise de pacienti care asteptau. Cum sa astepti cand tu nu esti sigur ca vei mai putea respira in urmatoarea secunda…

Iei o fata de persoana serioasa si cu probleme cel putin la fel de grave si incepi sa te uiti in jur. Majoritatea celor de acolo care asteptau sa fie consultati sunt oameni in varsta. Nu e drept, sa ai probleme atat de grave la doar 33 de ani… Si totusi, ai fost sportiv, pe vremuri analizele erau aproape de perfectiune. E drept, alimentatia din ultimii ani si-a spus cuvantul, burta a inceput sa creasca, de fumat iti tot spui ca te lasi si nu reusesti.

In sfarsit, dupa aproximativ 15-20 de minute esti strigat. Evident, totul a parut o eternitate. Parca intre timp te-a mai lasat putin durerea in piept, dar tot simti o presiune toracica iar de respirat o faci cu greu. Ii explici medicului situatia, si urmeaza o electrocardiograma, plus o tensiune. Tensiunea cam mare e pusa pe seama faptului ca esti agitat, dar tu stii sigur ca e mare pentru ca ti s-a intamplat ceva grav. Culmea, nici electrocardiograma nu a iesit rea, ci perfect normala, spun medicii. “Nu aveti nimic la inima”. Iti prescr

ie o reteta cu calciu si magneziu dupa care te invita pe un pat unde o asistenta vine sa-ti serveasca un cocktail intravenos energizant. Dupa doua-trei ore, esti aproape ca nou. Durerea in piept aproape a trecut, de respirat respiri mai bine, singura care n-a trecut e teama aceea care iti prevesteste un pericol iminent.

“Pfiu!, am fost la un pas de moarte”, gandesti in timp ce urci in masina si te opresti in prima farmacie pentru a-ti cumpara reteta. Eventual mai adaugi pe lista si alte medicamente despre care ai auzit ca ar face bine la inima. Sa le ai in preajma, pentru orice eventualitate.

Urmeaza aceleasi zile grele, probleme care alta data le-ai fi considerat normale. Acum insa parca sunt putin mai greu se suportat, parca nu mai faci fata cum trebuie…

Nu trece mult timp si… PANICA … “trebuie sa ajung din nou la Urgente!”

(va continua)

  1. Anxiosul de serviciu
    March 17, 2011 at 14:17

    Interesant. Parca am avut o senzatie ca te-ai inspirat din ce-am trait eu cand am citit acest articol. Chiar ar fi interesant de citit jurnalul unui anxios. Mult succes si sa ne spui cum naiba ai scapat, ca la mine inca e lupta mare…

  1. No trackbacks yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: